Orice critic are marea vocație polemicii. Poate aceasta este însușirea fundamentală a omului de cultură, controversa din care se naște, multi timp după moartea scriitorului, continuarea din sine, fără finitudine, a cărții care va rămâne pentru totdeauna fără un sfârșit exact. Criti-cul are o existență intelectuală dramatică, este supus tot timpul controversei, ultragiat de bigoți, contestat de impostura instituționalizată, de amatori. Criticul de literatură cel mai valoros (din toate timpurile, cum se spune) pe care l-a avut Vrancea este, indiscutabil, Mircea Dinutz (n.24.09.1948, Bacău, absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea București). Trăiește în Focșani, într-un apartament de bloc, în voia cărților, sedus de tandrețea lor și are apariții publice rare. Certitudinea studiului critic, claviziunea, capacitatea de sinteză a peisajului literar, splendoarea intuiției, anticiparea postumității (cărților), imperativul actualității, au făcut din Mircea Dinutz o instanță care este în măsură să stabilească dinamismul și criteriile după care a evo-luat literatura în Vrancea.
Ceea ce mi se pare important la Mircea Dinutz este faptul că, în viața lite-rară din Vrancea, alături de alți intelectuali valoroși (Adrian Botez, Florin Paraschiv, Ioan Dumitru Denciu, Florinel Agafiței, Gheorghe Zaharia, de pildă), acesta a făcut să se vadă granița evidentă dintre intelectualismul universitar, pedant, de bibliotecă, bazat pe rigoare și exegeză, și uluitoarea putere de seducție a talentului care s-a manifestat, ignorând natura obișnuită, ca o adevărată erupție, la unii scrii-tori de certă valoare (Ion Panait, Dumitru Pricop, Paul Spirescu, Corneliu Fotea în Erian, dacă ar fi să ne oprim la aceste exemple semnificative pentru a ilustra conținutul afirmației noastre). Să ne imaginăm ce s-ar fi petrecut în Focșani dacă orașul ar fi avut un mediu universitar stabil, veritabil, din care să se nască simboluri și le-gende, cu profesori pe care să-i vezi mergând aristocratic pe străzi, ca o alternativă gata oricând să ignore ideologiile istoriei.
Puțini își mai aduc aminte astăzi de mersul princiar al lui Florin Muscalu, cu mâinile la spate, în hainele de gală „ale mierlei”, stridente în perioada comunismului (avea o slăbiciune pentru carouri), privind în sus, arogant, pe deasupra capetelor trecătorilor. De Ion Panait și Corneliu Fotea pe care îi puteai vedea de multe ori împreu-nă, legați de o prietenie care nu s-a sfârșit niciodată. De marele Dumitru Pricop care, fulgerând, denunța stereotipiile și constrânge-rile regimului Ceaușescu fără să se teamă, în public. De Constantin Ghiniță, cu geanta pe umărul stâng, așteptând trenul personal care mergea la Mărășești, de Petrache Dima străbătând drumul, iarna, de la Liceul Unirea până acasă. Toate aceste secvențe reprezintă miezul unor legende revendicative care nu vor înceta niciodată să existe și să înfierbânte mințile cuprinse de nostalgie.
De-a lungul timpului, încântat de iluzia acesteia, am așteptat o carte care să fie scrisă de Mircea Dinutz, în care să am sentimentul unui exil plăcut în legendele literare din Focșani care nu vor înceta niciodată să existe. (va urma)
