Când sunt implicată într-o conversație, interesul meu scade sau crește în funcție de interlocutor sau de natura subiectului. Cu toate că îmi păstrez o mină fascinată, o privire vie și arunc ici colo cuvinte apreciative, mintea mea o ia razna, umblând prin cele mai prăfuite cotloane și scoțând la iveală, ca o surpriză, amintiri desuete, naufragiate prin cine știe ce insule îndepărtate. Așadar, atenție la interlocutorii adolescenți! Prin creativitatea specifică vârstei și prin periculoasa pantă a plictiselii, aceștia pot foarte ușor să mute conversația din planul conștient în planul secundar, de fundal, folosindu-vă cuvintele drept rampă de lansare a celor mai nebunești gânduri.
GPS-ul visării
Dacă decideți să abordați un subiect mai serios (știință, tehnologie, literatură, presiune atmosferică, actualitate etc.), nu vă sfătuiesc să alegeți drept partener de conversație un adolescent. Ființe în special solare, deschise, energice, cu poftă de viață, tinerii vă vor întoarce cu multă grație spatele sau, în cazul în care au fost crescuți în frumosul spirit cavaleresc, vă vor accepta limbuția cu mult stoicism, dar fără a-și îngrădi libertatea de a visa cu ochii deschiși. GPS-ul lor va fi discuția în sine, mintea adolescentului folosind fiecare cuvânt esențial pe post de indiciu și, cu liantul imaginației, ei vor crea legături nebănuite între noțiuni distincte. Dacă sesizați un căscat involuntar, nu lăsați furia să vă înnoureze fruntea. Consolați-vă, observați efectul analgezic pe care îl aveți asupra tânărului. În sfârșit, ați găsit metoda de a îmblânzi, până la toropire, micuța fiară care vă scoate peri albi: trebuie doar să îi vorbiți!
Cu toate că la început pare jignitor să îți folosești propriile cuvinte drept somnifere, asta ducând la o scădere considerabilă a stimei de sine, nici nu vă închipuiți la ce economie de mijloace apelați! Adolescenții au un secret al lor, un călcâi al lui Ahile: nu rezistă prea mult când vine vorba de dezbateri serioase. Povestiți-i ceva despre memoria RAM sau despre sistemul binar și efectul de hipnoză este garantat!
Ce nu s-a mai văzut…
Discuție-model între tată și fiică:
– Tati, tati, am nevoie de bani pentru un aparat foto profesional!
– Ce să faci, tati, cu așa ceva? Îl ai pe cel digital. Face niște poze superbe, rezoluție mare, claritate sporită.
– Pur și simplu nu mai ține pasul cu vremurile. Acum, contează nu numai subiectul fotografiat, ci și tehnica, ineditul, efectul artistic al fotografiei.
– Ei, nu-mi spune că dă Facebook-ul faliment dacă nu ai poze spectaculoase.
– Facebook-ul nu dă faliment, dar popularitatea mea – da.
– Când eram ca tine, popularitatea însemna altceva decât a avea 1000 de prieteni în listă. La 17 ani, făceam deja parte dintr-un grup de nebuni. Mergeam la discotecă și mă împăunam când descopeream vreo nouă mișcare de dans, ceva vecin cu breakdance-ul. Când se difuza Michael Jackson, era o provocare. Toată gașca se străduia să îi imite mișcările sacadate, să aducă ceva nou, să fie originală. Era o bătălie printre grupulețe, ceva ce semăna cu o luptă pentru supraviețuire. Trădări, comploturi, fețe noi, idile disputate… la noi, viața socială avea savoare, era incitant să o cucerești pe fata dintr-a XI-a, sosia lui C.C.Catch. A face poze era un lucru de care nu prea aveai timp. Ocupat să atragi, să discuți, să dansezi, aparatul foto, pe care oricum nu îl aveai, devenea un obiect auxiliar, uneori de-a dreptul inutil. Cred că nevoia de a te imortaliza în orice moment mai semnificativ are o origine destul de complicată. Poate o tulburare de personalitate, poate o confuzie identitară, poate dorința de a te hiperexpune dintr-o dată, ceva sigur e legat de o psihoză în masă, psihoza celebrității.
Tac mâlc. Demult am pierdut șirul explicației, de la Michael Jackson încolo, lucrurile sunt în ceață. Mi-l imaginez pe tata făcând moonwalk-ul, împiedicându-se de o fată ce seamănă izbitor cu o mexicancă (o tipă bine și zâmbitoare, care nu știe să spună altceva decât „Si! Si!” ) și care, bulversată, scoate un chițăit de surpriză. Subit, răsare dintr-un colț prietenul gelos al fetei care face o poză întregii scene și sub presiunea momentului, scoate telefonul mobil, intră pe Facebook, descarcă poza compromițătoare, denumind-o sugestiv:
De asta îmi schimb relationship statusul!
Înapoi la realitate
Odată depășită reveria unei astfel de discuții, impactul cu realitatea nu poate fi decât extrem de dur. Bani pentru aparatul foto nu ai obținut, nu ai aflat nimic nou, nu te-ai pus bine cu iubitorul sponsor, scopul tău rămâne suspendat între eșecul prezentului și ideea unei încercări viitoare, dar cel puțin râzi pe înfundate la ideea unui scandal monden într-o discotecă retro, din anii 80.
Ce să-i faci? Mintea unui adolescent nu elaborează tot timpul planuri geniale, exemple de minuțiozitate și pragmatism, dar cu siguranță, o astfel de minte are permanent grijă să extragă dintr-o discuție materialul propice unei imaginații mereu pusă pe șotii.
Cristina STANCU
Colegiul Național „Unirea”, Focșani
