Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbește, în Sfînta Evanghelie ce se va citi duminică, despre pilda datornicului nemilos și ne arată cum trebuie să iertăm noi creștinii în relațiile cu aproapele nostru. Astfel, un stăpîn a făcut socoteală slugilor sale. Unul din slujitori îi datora o sumă foarte mare de bani, zece mii de talanți. Chemat să restituie datoria, stăpînul a văzut că slujitorul nu poate să plătească și, fiind rugat cu stăruință să-l mai aștepte, stăpînului i s-a făcut milă de el și i-a iertat toată datoria. Dar slujitorul n-a învățat nimic din fapta cea bună a stăpînului său și îndată ce a ieșit în stradă a întîlnit pe un tovarăș care îi datora o sută de dinari, ce era o sumă foarte mică.
„Atunci acea slugă, ca și el, căzînd în genunchi, îl ruga și zicea: Îngăduiește-mi, și-ți voi plăti. El însă n-a voit, ci, mergînd, l-a aruncat în închisoare, pînă ce va plăti datoria”. Auzind aceasta, stăpînul l-a chemat și i-a zis: „slugă rea și vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea, oare, să ierți și tu pe tovarășul tău, precum te-am iertat și eu pe tine? Åži l-a dat să-l chinuie pînă va plăti datoria”. Pericopa evanghelică se încheie cu următoarea concluzie, de care se cuvine să ținem seama în viața noastră: „Așa va face și Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greșelile lui” (Mat. 18, 15). Stăpînul milostiv este Părintele ceresc, care ne iartă nouă mulțime de greșeli, iar nesocotitul om care a dat pe mîna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, cei ce de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greșeli ale semenilor noștri. De aceea, judecata Domnului a fost dreaptă, iar datornicul nemilostiv a fost vrednic de pedeapsa pri-mită. Nu trebuie să uităm cuvîntul Mîntuitorului care spune: „De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc greșelile voastre…” (Mat. 6, 14). Pe cît de dulce și mîngîietoare este cererea de iertare pe care o adresăm lui Dumnezeu, pe atît de amară este osînda pe care ne-o dobîndim cînd rostim în Rugăciunea Domnească „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, pentru că de cele mai multe ori, nu facem așa. Așadar putem socoti iertarea drept începutul bun al mîntuirii noastre, pentru că iertare înseamnă, înainte de toate, iubire care, dacă este sporită cît mai mult rodește jertfa. Iar măsura iertării este jertfa. Moartea Mîntuitorului pe Golgota a fost și este cel mai grandios act de iertare, care își profilează lumina dincolo de timp și e în stare să trezească la viață nouă toate conștiințele căzute în rătăcire. Deci, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiționată, între altele, de iertare din partea noastră a greșelilor aproapelui nostru. Iertarea ni se prezintă aici ca reciprocitate. „Iertînd altora, vouă înșivă dați iertare. Multe sunt virtuțile care stau bine creștinului, dar nici una ca iertarea, care ne face imitatori ai lui Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Gură de Aur, iar Sfîntul Grigorie de Nisa zice: „Iertarea greșelilor fratelui sau dușmanului este culmea virtuților”. De aceea, este mai de folos iertarea decît răzbunarea. Cîtă tulburare, cîți nervi măcinați în zadar, cîte gînduri tulburate, cîte priviri întunecate nu ne aduce răzbunarea! Deci se cade să lăsăm să se răzbune mînia lui Dumnezeu (Rom. 12, 19), iar noi să mergem pe calea iertării și a credinței. Să urmăm îndemnul unui Sfînt Părinte: „Întotdeauna să îți aduci aminte de Dumnezeu și mintea ta va deveni rai!”. Iar aducerea aminte este de fapt rugăciune. Cu cît mai mult stăruie cineva în rugăciune, cu atît mai mult inima i se curățește, sufletul i se luminează, dispoziția sa devine mai bună și împărăția lui Dumnezeu își răspîndește bucuria și prezența înlăuntrul omului, care este chipul lui Dumnezeu și pentru care Dumnezeu-Omul Iisus a acoperit toate săvîrșirile raiului și iadului cu virtuțile Sale, Patimile Sale și Invierea Sa.
