Acum doi ani, în ziua de 4 august 2009, într-un salon obișnuit din spitalul municipal Focșani, murea marele eseist Florin Paraschiv. Eram în drum spre mare, în mașină, când un prieten m-a sunat să-mi spună că Pfaif a murit. Åžtiam că era internat în spital de mai multe zile, dar, ca toți ceilalți care îl cunoștem în acea vreme, nu credeam că moartea lui va veni cu adevărat. Am rămas cu o senzație inexplicabilă că moartea lui, neașteptată dealtfel, așa cum se întâmplă cu monahii, s-a petrecut cu atâta discreție de parcă fusese pregătită îndelung în singurătate și izolare. În multe momente când m-am aflat în preajma lui Florin Paraschiv am avut acel sentiment de tandrețe seducătoare de care au nevoie, uneori, oamenii singuri. Era ca un fel de consolare ce semăna cu timiditatea.
Florin Paraschiv a fost unul dintre acei intelectuali de excepție cu responsabilitatea postumității, a avut sentimentul românesc al culturii, era capabil să dezvolte o emoție filozofică atât de puternică încât făcea sufletul să vibreze. Era caritabil cu tinerii, încurajându-le cutezanța și lipsa de convențialitate artistică. În multe din pasajele scrise cu o nonșalanță intelectuală de clarvăzător, tiranică, Florin Paraschiv întruchipează modul spectaculos, lipsit de ambiguități, cum apare Dumnezeu. Gândirea lui Florin Paraschiv, dincolo de cea a contemporanilor, indispensabilă conștiinței omenești, atinge regnurile superioare ale misticii. Ceea ce nu cunoaștem, pare să spună Florin Paraschiv, nu este defel imaginar, necunoscutul își găsește semnificația în cel mai grandios viitor, ansamblul inepuizabil care îl reprezintă pe Dumnezeu. În O hermeneutică a duhului oltean (Ed.Andrew, Focșani, 2008), cartea cea mai valoroasă după părerea noastră, FP face din cultura românească una nemuritoare. Frumosul românesc nu poate fi schimbat. În esență, acesta reprezintă o prezență reală a lui Dumnezeu care face sufletul să aibă o certitudine românească.
Iată ce scria Adrian Botez despre Florin Paraschiv, odată cu prezentarea volumului Sacru, miracole, pericole (Ed.Zedax, Focșani, 2005): „Ce poate fi mai frumos, mai straniu – decât această carte-dar dumnezeiesc, făcut cititorului (nu oricare: firește, inițiat…) – de către Taumaturgul Florin Paraschiv ? Am pierdut timpul – citind ? Nu, ci ne-am regăsit pe noi – dacă ne-am recunoscut suferințele și spaimele și primejdiile existenței spirituale în Lume. Re-legarea cu Sinele și cu Sinea Cosmico-Divină (Sacrul…) – este un imperativ al umanității terestre, iar nu un divertisment. Re-inițierea în Miracol – abia aceasta înseamnă A TRÄ‚I. Adică, a învia spiritual. „
Acesta, dialogul dintre Florin Paraschiv și Adrian Botez, pentru cine citește cărțile celor doi eseiști, poate fi un spectacol splendid și rar al minții.
