Editorialul La soare, prin valurile media semnat de poeta Åžtefania Oproescu și apărut în Oglinda Literară nr.116/august 2011 (primul dealtfel, după o serie de câțiva ani în care editorialul a fost susținut la un nivel recunoscut de talent, de Gabriel Funica), nu-mi oferă niciun fel de garanție că astfel de texte ar putea crește prestigiul revistei de cultură care i-a încredințat, fără nicio dezbatere, această misiune. Autoarea inventariază aleatoriu o serie de mondenități, cu o pudoare lipsită viață și umor, de profesoară demodată și pe care, televiziunile, să recunoaștem, le prezintă, uneori, spiritual și etic. În titlul editorialului suntem invitați la o adevărată bălăceală prin valurile media, pentru ca, atunci când ne lăsăm în slip, gata să intrăm în apă, nu suntem lăsați decât :”să înotăm puțin prin valul media.” Excesul de solemnitate al autoarei utilizat ca o manevră intelectuală, interogația fără temperament, pretențiile inexplicabile și absurde de la asemenea personaje la care autoarea nu poate să renunțe în niciun chip, creează în acest text un sentiment de încăpere închisă, neaerisită de mult timp, cu draperiile lăsate.
Doamnă, este vară ! Deschideți ferestrele. La urma urmelor, chiar dumneavoastră recunoașteți că vă uitați la o :”emisiune mondenă ușurică, de după amiază.” Nu merită nimeni să irosească o după-amiază frumoasă de vară, cu atât mai mult un cititor care, în tihnă, într-o curte, subt un arbore, citește acest număr din Oglinda Literară, evitând televizorul.
Editorialul nu are caracterul profund al eseului și, în general, evită natura supraponderală a studiului. Conținutul editorialului urmează, cel mai adesea, logica imanentă a prezentului, etica în vigoare, indică un scop în raport cu evenimentul zilei, justifică orientarea publicației. Editorialul este tăietura de brici a publicației. Conținutul lui, perisabil, fără longevitate, trebuie să fie alert, sclipitor, cu o ironie malefică în cazul de față, să rupă gura târgului. Nu știu din ce s-a născut în mine convingerea că poeții nu sunt defel potriviți pentru astfel de texte. Au ezitări, cad sub influiența vizibilă a metaforei, nu au justețea psihologică a întâmplării și, lipsiți de comportamentul dezlănțuit al editorialistului, evită cruzimea severă a ironiei. Un exemplu veritabil în acest sens, în Oglinda Literară, îl reprezintă perioada anilor ’90 când editorialul era realizat la cote înalte de către Magda Ursache.
„Nu tema educației omului modern prin mass-media m-a luat cu valul. Resimt doar, uneori, lipsa umorului sănătos, ca variantă salvatoare” scrie Åžtefania Oproescu în finalul editorialului. Este consolatoare și demnă de înțelegere această afirmație a autoarei, atâta timp cât singurul fragment viu din eseu, cu o valoare literară de necontestat, este citatul-moto din Gabriel Funica:”Când vine vorba de cultură suntem unanim de acord că televiziunile, cu audiență, către cea mai mare parte a publicului își îndreaptă, din varii motive, atenția, nu prea sunt dispuse să editeze și să promoveze emisiuni pretențioase care presupun un anumit standard și confort intelectual. Fapt care nici nu le scuză, nici nu le acuză. Nu poți să pretinzi cuiva care căștigă bani și trăiește din vânzarea gogoșilor calde, la anumite ore când deverul este în toi, să ofere onor clientelei înghețată.” Poate cărți !
