Doamna Frida Hassler se plimba neliniștită prin biroul micului ei hotel de pe Stresemann-Ufer din Mainz, cu vedere spre Rin și îi aștepta pe cei doi inspectori de la comisariatul fiscal care își anunțaseră vizita prin telefon. Din când în când dădea perdele grele din catifea la o parte și privea înspre golful Strosser în care erau adăpostite amabarcațiunile vopsite în culori stridente. Afară era vară și ulmul uriaș din dreptul pontonului strălucea în lumina soarelui. Doamna Hassler trecuse de șaizeci de ani și moștenise afacearea, în mod cu totul neașteptat, de la soțul ei care murise într-un accident de mașină.
La un moment dat, un automobil întunecat a intrat în parcarea hotelului și a oprit în zgomotul pe care roțile l-au făcut pe pietrișul mărunt. Din automobil au coborât doi bărbați îmbrăcați în negru, cu cravate subțiri.
Unul dintre ei avea o geantă îngustă, iar celălalt strângea sub braț câteva hârtii. Aceea era imaginea pe care doamna Hassler avea să o aibă în fața ochilor o perioadă de timp, cu cei doi inspectori care se apropiau, cu fața, de ușa de la intrare, dimineața, apoi, cu spatele, în costumele lor cu o croială dreaptă, impecabilă, la plecare.
Au urmat câteva zile în care inspectorii fiscali au verificat actele hotelului și documentele de evidență contabilă, registrele de încasări și plăți, precum și declarațiile de impozite și taxe. Cereau hârtii suplimentare pentru lămuriri și uneori puneau întrebări iscoditoare. Doamna Hassler îi întâmpina cu o cafea dimineața, iar unele aspecte erau clarificate în timpul acestui mic ritual de început al zilei. Sentimentul incurabil al autorității statului o copleșea pe doamna Hassler chiar și la această vârstă. Morga celor doi funcționari placizi și tăcuți, o punea în dificultate și nu putea să iasă în ruptul capului din această stângăcie flagrantă.
Atunci când cei doi inspectori au anunțat-o că în ziua următoare avea să aibă discuția finală și concluziile controlului, doamna Hassler a simțit o apăsare în piept. A doua zi mașina a oprit cu același zgomot pe pietrișul din parcare. Cafeaua era pregătită, ieșeau aburi. Discuția a durat ore în șir, iar taxele suplimentare pe care le stabiliseră cei doi inspectori în conformitate cu prevederile codului fiscal în vigoare în landul din care făcea parte orașul Mainz, păreau uriașe. Doamna Hassler avea sentimentul unei prăbușiri într-un gol imens. A căutat să intervină cu tot felul de argumente. De ce doamna Merkel protejează Opel-ul în campania electorală și nu se gândește la economia de subzistență. Trebuie restaurat un echilibru care poate schimba în bine lucrurile pe viitor. Ceva se defectase în mecanismul acesta dintre stat și mica economie. Avea o presimțire că așa aveau să se încheie lucrurile.
Va fi nevoită să vândă hotelul. Să concedieze angajații. Păcat că nu avea să-l mai vadă niciodată pe Otto, gră-dinarul, cum taie cu meticulozitate trandafirii aduși de la Amsterdam în timp ce ea își sorbea leneșă cafeaua, cu un sentiment liniștitor de siguranță aristocratică.
În ziua aceea nu i-a mai condus pe cei doi inspectori până la ușă și nu le-a mai zâmbit la plecare. Cu toate că aceștia îi promiseseră că se vor întoarce a doua zi, doamna Hassler nu mai avea nicio speranță. A strâns angajații în holul de la recepție și le-a dezvăluit faptul că hotelul trebuie închis, iar ei, concediați.
Punctuali, a doua zi, inspectorii au oprit în parcarea cu pietriș. Păreau îmbrăcați cu aceleași haine. Au intrat și s-au așezat la birou. Doamna Hassler avea inima cât un purice. Pentru prima oară uitase de cele două cafele. Întâi a vorbit domnul care purta geantă. Spunea ceva despre o hotărâre pe care o luaseră la comisariat, împăreună cu mai marii lor. Doamnă, ne cerem scuze, uitați cum stă problema dumneavoastră…
Colegul lui, apatic, se mulțumea să aprobe. La sfârșitul discuției doamna Hassler a înțeles că putea beneficia de un credit fiscal, că, în final, nu mai avea nimic de plată. A semnat câteva hârtii, apoi, ușor dezorientată, din dosul perdelelor grele, i-a privit pe cei doi inspectori care se îndepărtau pe aleea străjuită de trandafiri. I-ar fi îmbrățișat dacă acest gest nu i s-ar fi părut ridicol.
A strigat după Otto să aducă flori proaspete în biroul ei. Cei șapte angajați parcă ieșiseră din pereți și o priveau din nou cu încredere. A ordonat să fie ridicate perdelele, să intre iarăși, veselă, lumina în restaurant. Să se strângă cearșafurile întinse pe mobilier și să se facă aprovizionarea. Apoi, să-i aducă o cafea mare și un pahar cu lichior de mentă.
Doamna Hassler, istovită, s-a așezat la birou și a sorbit din lichior. A întors capul spre ferestrele luminate. Ulmul din golful Strosser părea că îi surâde complice. Statul îi părea din nou prietenos și protector.
