Publicistica, astăzi, seamănă leit cu televiziunile comerciale. Criticii, solemni, intangibili, vanitoși, distanți, spectaculoși, aroganți, mesianici, gata în orice moment să condamne suavitățile, hărțuiesc și legiferează literatura în numele unei datorii intelectuale scrupuloase. Aprecierile pe care le fac sfârșesc într-o lume a lor, într-un interior la care nu ai acces, un ansamblu impenetrabil format din anvergura intelectuală, temeritatea spirituală (în prelungirea cantității intelectuale) și, nu în ultimul rând, arhitectura vieții personale, sociale, ale criticului. Acesta are patimi, este înspăimântat de ridicol, ironizează, invocă argumente predictibile, cărți, include și exclude scriitori în/din literatură, face conti-nuu eforturi să nu i se vadă sufletul.
***
În ziua de 19 iulie, marți, la Techirghiol, a murit părintele Arsenie Papacioc. A fost ultimul mare teolog ortodox din țară. Pentru câteva clipe România ar fi trebuit să stea în loc, să se oprească, să o doară. Așa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, veșnicia, perfidă, stă ascunsă într-o clipă. Gândește-te serios la o singură clipă și aceasta va deveni reală. În clipa aceea reală poți găsi stările esențiale, mitul lui Dumnezeu, viața și moartea într-o împletire indisolubilă. Omenirea a pierdut ceva din secretul armoniei inițiale. Destinul acesteia în care existențe este redusă la practicabilitate, este unul ineficient. Îmi vine în minte un moment de grație pe care l-a avut papa Ioan Paul al II-lea, o clipă reală când ar fi putut să o atingă pe Maica Domnului și a exclamat înfiorat: „Te-am ales pe tine în toate ale mele. Dă-mi inima ta, Maria !”
***
Cu ceva timp în urmă eram într-o călătorie prin Moldova de sus, în apropierea mânăstirii Moldovița și, prins de ceasurile zilei când amurgul scoate din pământ icoanele, am rămas peste noapte acolo. Cu acest sentiment care schimbă raporturile dintre realitate și divinitate am hoinărit prin locurile din preajma mânăstirii, printre clădiri și chilii, lăsându-mă sedus de calmul vegetal al înserării. Peretele de miazăzi al bisericii este ornat cu un lotus uriaș (o viță), cu o singură rădăcină din care pornesc brațele sinuoase ale plantei, asemănătoare cu niște liane cățărătoare. Fiecare viță are la capăt o floare exfoliată, cu petalele cărnoase date în lături și în caliciul vorace, până la brâu, pictorul medieval a zugrăvit sfinți. Aceștia, după trăsăturile feței, par să facă eforturi să se ridice, să se elibereze din gura florii de parcă aceasta i-ar fi tras înapoi ca să-i înghită. Floarea nu pare să fie o nacelă care să-i poarte lin spre cer. Forța vegetală a plantei pare să-i domine, îi pune în pericol, îi înghite. Ai un sentiment uluitor, medieval, de frică, de apocalipsă.
***
Pe la începutul anilor 2000 apărea în Focșani, de nicăieri, o poetă talentată și frumoasă care a frecventat Cenaclul Literar Duiliu Zamfirescu câțiva ani și, pe cât de surprinzătoare i-a fost apariția, la fel s-a petrecut și dispariția ei (din poezie, evident). Åžtiu că locuia, dacă nu mă înșel, la Călienii Vechi, în preajma locului unde Putna se varsă în Siret și făcea naveta în Focșani (lucra la o fabrică de confecții). A publicat un volum restrâns de poeme (Ed.Zedax, 2006).
Sofia Ganea scria o poezie proaspătă, vie, senzuală, plină de sevele nestăvilite ale tinereții. Iată cum invoca aceasta amorul, adresându-se iubitului: „ființa mea e un țipăt de gheară”; „scrie poemul iubirii/ pe izvorul pieptului meu/ și înflorește-mă…”; „strânge-mi trupul/ într-un pahar „;”mă joc în părul orelor/ și învins/ scrumul iubirii/ se lasă purtat de va-luri… ”
Poemele ei miros a iarbă, sunt zemoase, pline de vita-litate. Au o pulsație tânără, o vâlvătaie lexicală care seduce mintea cititorului. Iată cum scria Sofia Ganea: „bărcile cu buze de bărbat/ se sfarmă…”; „fugară de tine/ mâna peste pleoape…”
