Ediția: Duminică 22 Decembrie 2024. Nr 6784
Ediția: Duminică 22 Decembrie 2024. Nr 6784

EXIL PORTOCALIU


Există un vers uluitor scris de poeta Marcela Blaga care interoghează cu asprime conștiința: „domnule dacă sunt vie/ pot să știu/ de ce am înviat…” Acesta poate fi un rechizitoriu la adresa imposturii. De aceea mi se pare firesc, chiar și pentru acest vers, să amintesc de Marcela Blaga (n.23.04.1955, Focșani, Vrancea). Este firavă, timidă, aproape oarbă, marcată de o sănătate precară pe care a trebuit să o îndure toată viața. Are întipărită pe chip o noblețe a suferinței la care nu a renunțat niciodată. Din cauza vederii evită să meargă seara pe străzi. Atunci când venea la cenaclul literar de la Sinagogă, iarna, când se înserează devreme, avea reale dificultăți să ajungă acasă. Locuiește într-o garsonieră modestă din oraș (împreună cu soțul ei), ascultă radio-ul (o legătură intimă cu exteriorul) și scrie poezii cu litere mari ca să le poată zări, astfel încât, o poezie se poate întinde pe multe coli de hârtie. Pot să cred că fiecare moment al vieții ei este unul profund  poetic, în care poate exista simultan în două lumi, cea reală și cea necunoscută din subconștientul nostru. Numai fâșia aceasta, a nimănui, dintre cele două lumi, poate să fie vulcanul halucinant din care a erupt poezia Marcelei Blaga. Se îmbracă excentric de parcă vestimentația rară ar fi un accesoriu necesar ficțiunilor poetice în care este captivă.

Marcela Blaga a tipărit puțin, este laureată cu Marele Premiu la Salonul Literar Dragosloveni (ediția 1976) și a publicat volumul de versuri Exil portocaliu (Ed.Transilvania, Tecuci, 2009). În ultimii ani a făcut păpuși. Iată ce scria MB despre păpușile ei :”…pot fi îmbrăcate, dezbrăcate, au o personalitate anume pe care eu le-o gândesc de la început. În fiecare dintre noi există toată viața un sâmbure al copilăriei. O bucurie sau poate o frustrare din copilărie ne urmărește toată viața. Păpușile mele n-au împrumutat chipul nici unei actrițe, nici unui copil. Ele sunt păpușile pe care și le-ar dori fetițele ca pe-o prietenă, apoi ca pe un porte-bonheure, să le lase fetițelor lor”(Milcovul liber, nr.1424, 22.01.1998).

Există ceva durabil în versurile Marcelei Blaga, o atmosferă aristocratică veche în care lucrurile, așezate în penumbre impunătoare, au solemnitate (mobile din lemn masiv, dantele minuțioase, bijuterii lucrate în filigran, brocarturi și mătase, draperii grele pe care nimeni nu le mai dă în lături, cărți pe care nu le mai citește nimeni, eșarfe portocalii abandonate etc). Marcela Blaga este o poetă valoroasă care, pe nedrept, în dauna unor inși veleitari lipsiți de talent care apar cu regularitate in reviste, la festivaluri etc, este publicată tot mai rar. Redactorii de reviste literare trebuie să o caute acasă, să o sune la telefon și să-i ceară texte pentru publicare, dacă este nevoie. Ar fi începutul unei înțelepciuni. Åži mai cu seamă, întoarcerea din exilul portocaliu al poetei.                                                                                                 Iată un poem care ar fi ilustrativ pentru tot volumul, în care străinul poate să fie domnul pe care îl întreba de ce a înviat, din versul pe care l-am citat la începutul articolului:
„în ochiul mare al străinului
plutea un peștișor căruia
în loc de aripioare
îi crescuseră bilețele
toate albe, se numeau
ultima stație
ultima scară
ultima privire
și în sfârșit
pe bilețelul numărul patru
cineva desenase cu grijă
un ceas sub care scria
ultimul.”  

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?