Manchester, Marea Britanie. 26.06.2011
Într-o stare de rememorare a tuturor posibilităților unei tinereți coerente, m-am găsit amintindu-mi o secvență din țară care nu mi-a dat pace multă vreme. Nu pentru că m-ar fi marcat într-un sens dramatic, ci pentru că unele momente se petrec în chip atât de frumos, translucid și calm, încât inima nu poate cuprinde toată acea frumusețe covârșitoare și pare să se frângă pentru o clipă.
Este ca și cum timpul ar sta în loc și o durere de nedescris ar pătrunde în toată ființa, într-o încercare de a cuprinde neînchipuita bunăvoință a ceea ce se întâmplă în timp ce natura își urmărește cursul, în timp ce toate elementele așezate într-o ordine abstractă și perfectă, în același timp, își urmează mișcările antice prin praful cosmic. În astfel de momente nu mai raționez, ci simt numai. Coloana sonoră a trăirii ar deveni atunci o voce pătimașă de soprană, căci o astfel de exprimare nu este nici pământească și nici cerească. Existența se derulează într-un spațiu neutru, pe o axă luminată de o stea, de pildă, între cer și pământ, iar eu privesc de undeva, dintr-un spațiu nedefinit, scena la care eu însămi particip. Îmi văd ființa acționând, în vreme ce eu însămi mă încrunt în durerea estetică a minunii de a trăi.
Păstrez în inima mea un sentiment din zorii unei zile de iulie, din țară, în timp ce urcam pe un vârf de munte din Apuseni. Soarele încă nu răsărise, iar deasupra împrejurimilor se așternuse răcoarea de dimineață. Un pârâu curgea biblic, înspre vale. Îmi încălțam cu frenezie bocancii. Am pornit către vârf cu un rucsac ușor. Toate filozofiile lumii îmi măreau fruntea până la ceruri. Era liniște printre brazii bătrâni acoperiți de ceață. Miros de verde. Pe măsură ce urcam, respiram din ce în ce mai greu. Pășeam cu atât de multă re-verență, încât mi se părea că zgomotul intern al propriului corp – curgerea sângelui în vine, bătăile inimii, plămânii, mușchii întinzându-se, oasele frecându-se unele de altele – descoperea o discordanță între mine și taina liniștii pădurii. Am continuat să urc cu îndârjire, iar la capătul cărării am întâlnit soarele. Acesta era în toată splendoarea lui, învăluit în poezia veacurilor și în dragostea lui Dumnezeu. Înaintea mea s-a ivit o cruce din lemn ridicată acolo în cinstea sfântului Ardealului, Arsenie Boca. Dedesubtul meu șerpuia un drum care trecea prin păduri întunecate și printre grote ale pământului și ale sufletului omenesc. Aceea a fost o clipă în care m-am trezit stagnând în vreme, în timp. Nu mai îmbătrâneam, ci numai creșteam vertical, către înaltul idealului meu. Aveam o stare ascetică, în care solitudinea îmi reamintea ce este iubirea, ce este sfințenia. În clipelea acelea iubeam tot ceea ce îmbrățișa cerul, dar și ceea ce se afla dincolo de el, adică misterul fără de care nu ar fi posibilă curiozitatea creatoare și dumnezeiască. Mintea mea rămăsese captivă în fiorul unui cântec care de multă vreme căuta un loc în care să reverbereze. În dimineața aceea, acolo, pe vârf, în sfârșit, cântecul își găsise un astfel de loc. Niciodată în munții Scoției, sau în cei din nordul Italiei, în care am urcat, nu am avut un asemenea sentiment (românesc, în fond).
Ziua aceea din munții Apuseni a fost una dintre cele mai lungi zile din viața mea, împrospătată continuu de aventuri, poteci necunoscute și o rătăcire îngrijorătoare printr-o pădure necunoscută. Însă noaptea, în cort, strânsă în sacul de dormit, atunci când am închis ochii, am revăzut cu încetinitorul puritatea răsăritului de soare de pe vârf și am adormit în lacrimi, așa cum ar adormi pelerinul în fața unei icoane făcătoare de minuni.
Teodora G. este studentă anul II la Universitatea din Manchester, Marea Britanie și se specializează în antropologie socială și istoria religiilor.
