Tudor Z. a cunoscut-o pe Maria la ștanțe, în zona industrială a orașului. Era în anul 1985. Ceea ce nu avea să uite niciodată a fost clipa aceea când femeia s-a aplecat și prin despicătura halatului, Tudor i-a văzut pielea albă și tânără de pe pulpe. Aceea a fost flacăra iubirii care nu avea să se stingă niciodată în mintea lui. Lucra la un strung. El era inginer și trecea prin secție. După câteva zile de frământări a invitat-o în oraș. Femeia a venit și după film, s-au sărutat în grădina publică (era vară). Într-o astfel de noapte, așa cum stăteau îmbrățișați, o patrulă de miliție i-a legitimat și le-a ordonat să se ducă acasă dacă vor să facă amor. În public era interzis. Maria avea o garsonieră în cartierul de sud al orașului, aproape de piață, cu ferestrele acoperite de plopi uriași. La câteva zile de la întâmplarea cu miliția, femeia l-a invitat pe Tudor la ea acasă și după această propunere, nopți de-a rândul, bărbatul adormea în garsoniera ei, în care, ciorile din plopi îți dădeau deșteptarea cu noaptea în cap. Se obișnuise să plece la serviciu din garsoniera ei. Uneori lucrau în schimburi diferite. Ea se trezea prima (era schimbul unu), dădea drumul la apă, făcea cafeaua peste resturile din seara trecută, îi lăsa o ceașcă plină pe care o acoperea cu o farfurioară, trântea câteva vase în bazinul de tablă, spunea ceva despre o migrenă, apoi o auzea la ușă, cum se îmbracă cu paltonul cenușiu și în sfârșit, cum închide ușa cu un hârșâit ușor.
Atunci când ploua, când zilele de toamnă se amestecau cu cele de iarnă, invitau câțiva prieteni da la Montan Club Vrancea și făceau trasee de munte pentru vara următoare cu hărți decupate din România pitorească. Stăteau așezați pe jos, cuprinși de acea melancolie juvenilă proprie comunismului din această parte de lume și puneau discuri de vinil aduse de un șofer care ducea vinuri în Germania de est. Ascultau ore în șir piesele lungi improvizate coleric de Janis Joplin sau Deep Purple, între vis și îndrăzneală. În garsoniera cu o singură cameră comunismul românesc părea atât de îndepărat încât ai fi zis că este asemănător cu letargia unui provincialism monoton care putrezea încet, la fel ca anotimpul de-afară. Maria le turna bere ieftină în paharele drepte din sticlă, cu gesturi intime, de parcă le turna ambră sau nard. Nu credeau în nimic, doar în miresmele cărnii și în promisiunile ei simple, întărâtați de pornirile secrete ale vârstei.
Spre sfârșitul anului 1989 o amenințare stranie plutea în aer și care nu s-a sfârșit decât odată cu entuziasmul revoluției. Poarta mare de la ștanțe a deschis-o chiar directorul Laurențiu Veber, în uralele mulțimii. Luată de valuri, Maria s-a lăsat în voia fluviului de muncitori care s-a îndreptat cu mânie spre administrația orașului. Se cereau revendicări, ardeau cărțile de partid. La locuința primei secretare i-au scos acesteia lenjeria intimă în stradă și i-au dat foc. Câțiva ani de zile Maria nu a mai avut nicio veste de la Tudor. Dispăruse pur și simplu. Într-o zi a luat un ziar local și năucită, într-un articol lung, a citit că Tudor Z. fusese securist sau delator, ceva de genul acesta. Cel care semna articolul îl făcea canalie. Își turnase și cei mai apropiați prieteni. Maria s-a gândit la serile când ascultau muzică și visau să plece din țară. Lucra la o croitorie particulară.
După revoluție, Maria avea să-l mai întâlnească o singură dată pe Tudor. Stătea în același cartier, în sudul orașului. El a oprit mașina surprinzător în dreptul ei și, fără să coboare, a invitat-o să urce (o cafea, atât !). Purta cravată. Femeia a refuzat. Bărbatul o întreabă de una, de alta. Din mașină se aude muzică bună. Maria dă să plece, apoi, după câțiva pași se întoarce și îi răspunde (Nu m-am măritat, dacă asta te interesează !). Poate la fel să-i fi răspuns Maria Magdalena lui Isus în piața cu fântână din Canaa Galileii, atunci când învățătorul, cuprins de elan, a văzut-o și i-a strigat peste toate capetele ucenicilor, du-te acasă la bărbatul tău, femee, și aceasta, învinsă de regrete, plecând, cu capul întors tragic peste umăr, i-a zis, dar n-am bărbat.
La câteva luni de la această întâmplare Maria a murit în mica ei garsonieră, în timp ce-și bea cafeaua în dreptul ferestrei cu plopi. O dâră din lichidul întunecat i s-a prelins pe pulpe și până să fie găsită, acesta s-a închegat ca o rană.
Tudor Z. a prins un post de atașat comercial al unei ambasade din America de Sud. A luat familia cu el. Vine rar în țară. Drumul de la București trece prin cartierul industrial din sudul orașului. Câteodată oprește și deschide geamul mașinii. Își aprinde o țigară și privește în jur. În iarba aceea prăfuită dintre blocuri, în locurile acelea de neînțeles, ca niște urme impecabile, trebuie să fi rămas pentru totdeauna paternitatea saboților roșii pe care îi purta Maria atunci când venea la întâlnirile cu el. Uneori își imaginează cum lumina seamănă cu epiderma ei translucidă din ziua când a văzut-o aplecându-se peste strug și halatul i s-a desfăcut într-o parte. Are senzația dureroasă că aerul ia forma tristă a trupului ei. (E cineva dincolo, îi vine să strige ca o canalie închisă în propria pușcărie. Firește, niciodată, nimeni nu-i va răspune.)
