Asistăm neputincioși la un proces lent de degradare a limbii. Datorită consumului și confortului omenirea capătă o stare de fadoare, se uniformizează, își pierde elanul și simțurile naturale ale existenței. În această ipostază limba devine un banal vehicol de comunicare, cuvintele se golesc de conținutul lor miraculos și devin simple unelte ajutătoare. Ei bine, în aceste condiții, alături de literatură, teologia rămâne o disciplină care dezvoltă limba, îi relevă sensul ontologic potrivit căruia aceasta își păstrează intactă capabilitatea de regenerare din sine. Această naștere continuă din sine reprezintă unul dintre misterele susținute de divinitate potrivit căruia, toate elementele cunoscute s-au revărsat din cuvânt ca dintr-un con al abundenței.
„Legătura fiecărui om prin cuvânt cu celălalt este atât de absolută, – scria părintele Dumitru Stăniloae în Rugăciunea lui Iisus și experiența duhului sfânt – că trebuie să răspund în mod necondiționat chemării lui și, de asemenea, eu însumi trebuie să fac apel la el în mod necondiționat.”
***
Cu mai mulți ani în urmă, în drum spre muntele Suru din Făgăraș, eram în preajma satului Sebeșul de Sus/Sibiu când, într-o livadă în care primul fân de vară nu fusese cosit încă, m-am pomenit într-o poiană plină cu cireșe negre căzute pe jos din cireșii sălbatici. Era ca o fantezie în care micile fructe ușor stafidite, agățate întamplător în firele de iarbă, păreau niște bijuterii care, deși își pierduseră strălucirea și prospețimea, moartea le dădea o solemnitate a putreziciunii pe care nu o mai văzusem niciodată. Imaginea aceea plină de candoare vegetală în care natura se lăsa în voia anotimpului, părea desprinsă dintr-o lume demult uitată în care satele românești adormeau la soare în ceasurile istovitoare ale amiezii. Drumurile păreau că nu mai duc nicăieri de parcă geniul peisajului le vlăguise de orice putere.
Satul românesc dispare încetul cu încetul. Odată cu dispariția lui, ceva din firea noastră moare încet și trist la fel cum cireșele amare din livada de la Sebeșul de Sus trebuie să putrezească în fiecare vară, răspândite ca o broderie în iarba înaltă. Această viziune îmi aduce aminte de un poet ardelean care spunea că marile activități ale universului se petrec în satul lui din mijlocul munților, că însuși cosmosul se învârtește împrejurul micii localități cu câteva case vechi din lemn.
***
La C.G.Jung, în imaginația retrospectivă a omenirii, conceptul de iarbă are forma câmpiei arhetipale. Visele oamenilor recompun iarba himerică din zorii existenței, cu o fertilitate sălbatică, abundentă și îndestulătoare, în care viața pare lipsită de coruptibilitate, cu sens religios. Poate acest vis magistral a conceput alegoria biblică potrivit căreia „Domnul mă paște pe o pajiște verde.” O imagine calmă, din care violența lisește cu desăvârșire, în care iarba își pierde miraculos constituția sa materială. Ce resorturi arhaice l-au făcut pe psihiatrul elvețian , într-unul dintre studiile referitoare la „visele inițiale”, să reia ideea potrivit căreia „trifoiul conține o trimitere spre treimea Dumnezeului unic.” ? La ce să se fi gândit atunci când asocia epuizanta călătorie a lui Iulian Apostatul către Helios cu „trecerea către trandafir, exprimată de formula «per crucem ad rosam» (prin cruce spre trandafir) și care apare, sub o formă concentrată, la «rosicrucieni», caracterul solar descinzînd din Soarele de pe cer în replica pământului la figura Soarelui, și anume în floare” (visul 16) ? În potirul rozei pare să se găsească nardul prețios al cerului, misterul desăvârșit al creștinismului, acel înțeles de lapis căruia nu i s-a găsit un conținut omenesc. Orice adiere pornită din caliciul florii, oricât de șovăielnică ar fi aceasta, trezește în oameni seducătoarea libertate a câmpiei. Luând în considerare întrebuințarea cultică a rozei din acest vis, se pune întrebarea cãt se poate de firească dacă mica plantă nu este cumva reprezentarea unei mandale. Aceasta să fie oare enigma trandafirului ?
Înțelesul profund al mandalei care ia forma rozei stă în capacitatea de contemplație privitoare la sinele rozei. Iată cum semnificația plantei se găsește într-un strat misterios, care nu este la vedere, în care avem o idee clară despre concepția vie a rozei. Acest strat reprezintă natura semnificativă a rozei și tocmai din acesta irumpe, ca un model inițial, ființa miresmei.
Într-o gravură din secolul al XV-lea Dante, în Paradisul, este purtat spre Dumnezeu în caliciul unei roze cerești ca-ntr-o nacelă. Este o scenă grandioasă în care floarea de trandafir, eliberată de semnificațiile telurice, cu petalele mari dispuse protector, în cerc, plutește în cosmosul ambiguu și pare să-și caute locul sublim al genezei.
***
Iată un fragment din poezia Misterele nopții, publicată de către Mihai Eminescu în revista Familia, pe când acesta avea doar 16 ani:
Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros
Åži se sting ca două stele,
Care-n nuntă, ușurele,
Se cunun căzânde jos.
Prin compoziția lexicală, citirea versurilor poate semăna cu o muzică psaltică, liturgică, ce se cântă în bisericile românești. Prin versurile cu temperament folcloric Eminescu s-a apropiat definitiv de spiritualitatea neamului său.
