Emoțiile sunt fragile… se pot rătăci dintr-o clipă în alta fără ca măcar să le simți lipsa. Un chip, o melodie uitată, un film bun, o carte pe care nu te-ai îndurat să o lași din mână, o întâmplare hazlie sunt lucruri care altădată ți-au deschis apetitul pentru o nouă zi. De aceea, amintirile sunt cele mai frumoase suveniruri ale timpului… fără să știi foarte clar ce a fost trecut, ce este prezent sau până unde îndrăznește viitorul să viseze.
În articolul trecut, intenționam să demarez o campanie de autocunoaștere. Între timp, mi-am dat seama că obiectivul meu este ridicol de inutil. Neputând fi trași la xerox, am ajuns la concluzia că suntem unici și acest adevăr flatant împiedică acuratețea introspecției. Cine are chef să stea toată viața să se analizeze? Am îmbătrâni în fața oglinzii, cu riduri adânci și fără nicio memorie a acțiunilor. Am avea fidela conștiință a prezenței noastre în lume, dar ce prezență statică ne-ar fi în acest caz destinul!
De aceea, se poate spune că filosofia toată e o modă și, ca orice modă, are termen de valabilitate, în funcție de epocă și de oameni. În schimb, viața – viața cu picioarele goale, viața necenzurată – e singura care ne tulbură, singura care merită strigată, iubită, apărată, dar cel mai important… trăită!
Jos filosofia, sus cu boieria!
Fiecare se gândește la planurile de vacanță. Unde va merge? Ce va face? Unii vor să petreacă mult timp departe de casă, departe de gura neobosită a părinților, departe de ei înșiși; alții, mai buni diplomați în relațiile cu donatorii de bani și iubire, decid să își împartă timpul între familie și propriile plăceri. Mai este un segment care visează să ajungă în Maldive în timp ce își fac bagajele pentru Lepșa… aceștia sunt călători decepționați, condamnați la reverie, de criza economică.
Å¢i-ai cântărit vreodată emoțiile?
Sporovăind cu unul, cu altul, am aflat în mare cam care sunt drumurile unui adolescent în vacanță, dar nu am aflat cum își fac oamenii bilanțul de sfârșit de an pentru că, nu-i așa, o contabilitate succintă e necesară oricând? Nu avem de ținut evidența unor mari sume, nu învârtim afaceri pe Wall Street (deși un mers distins de businessman putem adapta oricând!), dar e important să avem o economie a emoțiilor… ce am câștigat? ce am pierdut? cu ce inventar se poate lăuda sufletul după un an de liceu?
Cea mai eficientă contabilitate e așezatul în fața unei cești de cappucino și privitul pe fereastră… puțină muzică de atmosferă în fundal, un deget dus la tâmplă pentru stimularea cerebelului și voilÅ•: flash-uri străbat mintea, transformând creierul într-o arteră super circulată din mijlocul Londrei. Câte amintiri! Atâtea încât le-am putea folosi pe post de trepte pentru a forma o scară de aici până la lună și, în cazul în care ar mai rămâne material de construcție, lucru de care nu mă îndoiesc, am ajunge în altă galaxie. Ce mi s-a întâmplat, ce am văzut, ce am auzit! Åži pentru că e nepoliticos să mănânci ciocolată fără să îți servești vecinul, dovedind un egoism grosolan, am de gând să vă împărtășesc o amintire.
O amintire cu obraji dogoritori
Este o amintire din timpul anului, care mi-a fost povestită la o șuetă mondenă. Chiar dacă nu am trăit-o eu, efectul este atât de profund încât senzația de emoție personală se stabilește ca prin minune.
Sezonul primăvară-vară e încărcat de meditații. Teste pentru intrarea la liceu, BAC-ul, examenul de admitere la facultate solicită timpul și concentrarea, trădând timidități monstruoase, creând situații limită din care uneori parcă nu există scăpare.
Așa, de exemplu, a pățit o colegă bună, pe care o cunosc de ceva vreme. În timpul unei meditații private la franceză, fiind pe cale să își strângă caietele, Amalia rezolva rapid un exercițiu de gramatică, forțând penița ca într-un raliu în care miza întinde nervii concurentului la maxim. Cu exercițiul terminat, Amalia face un semn de expediere, dar profesoara se uită senină și spune: încă 10 minute. 10 minute însemnau compromiterea piesei de teatru, care începea la 7 fix, la care ea a luat bilet cu o lună înainte, la care prietenul ei a tot insistat să meargă, de dragul mesajului romantic! Amalia, cu bunul-simț supărător de specific ei, tace mâlc și se dedă unui alt exercițiu, cu inima îndoită. Deodată, se aude un strigăt:
-AMAAAALIAAA, AMALIIIAAAAA!
Profesoara, obișnuită cu prenumele de Laura, continuă, ignorând strigătul, probabil al unui huligan. Fata se înroșește, trecându-și ușor mâna peste frunte.
-AMAAAALIIA, AMAAALIIA!
De data asta, vocea e iritată, lipsa de punctualitate e ceea ce între iubiți trece drept semn suprem de sfidare.
-AMAAALIIAAA, AMAAAALIIA!
Soțul profesoarei, cu șorțul de bucătărie legat în jurul mijlocului de bondar rotofei, explodează:
-Cine e tâmpitul ăsta? Da ce-l mai țin bojocii!!!!!!!!!!!
-Åžtiți, tâmpitul acela este… este (înghite în sec) iubitul meu.
Moment de tăcere… ca o pauză între două acte ale unei piese absurde, un interval de explorare a feței celuilalt, cu speranța că undeva s-ar găsi ca prin minune o fisură a ridicolului. Domnul spune telegrafic:
-Îmi cer scuze!
Fata zâmbește, declanșând un zâmbet similar pe fața profesoarei. Totul se va mușamaliza și înjurătura va rămâne o săgeată aruncată în gol, fără a provoca răni, fără a atinge călcâiul de Ahile al unui iubit mai temperamental.
Fata coboară în fugă, parcă exersând fel de fel de salturi mortale pe scările înguste. Iubitul, cu ochii la ceas, fulgeră:
-Ai uitat de mine? Pesemne nu m-ai auzit strigându-te…
-Dacă strigi ca o fetiță… hai, să ne grăbim, deja am întârziat!
