1.Cînd am urcat pentru prima oară în Piatra Craiului, împreună cu bunul meu prieten Marian Oancea, sedus de imprudentul simț al aventurii, deasupra chilimului de pădure, am exclamat la fel ca celebrul „arhitect de peisaj” din secolul al XVIII-lea din Anglia, „locul acesta e plin de posibilități”(full of capabilities). Strălucirea paietelor din jnepenișuri ca un depozit selgeucid din smarald, era de-a dreptul fascinantă în dimineața aceea. Resursele mele de imaginație erau inepuizabile.
2.Uneori, în mijlocul șesurilor, iarba migăloasă lua forma desuetă a unui cuib în care an de an, în lipsa ouălor mici și pestrițe, rotunjite îndelung, vânturile umflate așezau aluviunile văzduhului ca pe un balast inefabil, asemănător unui polen divin. De cîte ori descopeream din întîmplare micile alcătuiri împletite din ierburi putrede, gîndul mă ducea la ieslea cuminte din Bethleem. Odată, în ultimele zile cu soare ale unei toamne întârziate, am găsit micile cuiburi umplute cu gărgărițe de parcă cineva recunoscător aruncase în ele rubine.
3.Priviți cu atenție chipul arlechinului cu față verde din pictura lui Corneliu Baba. Obrajii lui au fost mânjiți cu iarba cea mai fragedă, pictorul restituindu-i în acest fel toate însușirile minunate ale naturii din care provine. Într-o frază senzuală, Gaston Bachelard scria că „parfumurile verzi, precum pajiștile, sunt parfumuri răcoroase; sunt carne de răcoare și lumină, avînd plenitudinea cărnii de copil.” Un arbore în mijlocul locului acesta neted sau un arlechin verde, totuna ! Acuarelele artistului anticipează acel cataclism vegetal din drama memoriei ori din conștientizarea morții în micile cimitire de țară.
4.Ruinele ierbii, o idee.
5.A trece prin iarbă la fel ca prin răcoarea morții. Fiorul veșniciei este transmis surprinzător de indiferența și răbdarea regnului vegetal. Åži dacă admitem că tragedia umană ultimă își are sălașul tocmai în cele mai fragile alcătuiri vegetale ? Acceptînd că momentul morții nu-i decît o adiere/înfiorare (respirarea sufletului/ eliberarea acestuia în propria natură), constați cu amărăciune cum șesurile înierbate în expansiune, pun în valoarea vagul morții.
6.Crinul, golit de spiritul parfumului, nu-i decît o banală celuloză.
7.Am în față ediția Maiorescu a „poesiilor” lui Mihai Eminescu, încărcată pe coperte cu lăcrămioare și flori de untișor. Deodată, din obscuritatea materiei, naivă, răzbate pînă la mine o boare ieșită dintr-o pădure tînără. Întîmplarea aceasta insidioasă nu-i decît o experiență a dependențelor mele mistice.
8.Noaptea trecută, în „fereastra” adîncă a Sîmbetei din Făgăraș, în vechiul meu cort de bivuac, am tresărit la gîndul dispariției întregului regn vegetal. În prozele voluptoase scrise de Åžtefan Bănulescu, în sonuri de bărăgane sălbatice, clorofila asigură neantul verde în care personajele au acțiuni. O eludare a narațiunii în favoarea amestecului de clorofile. Arta escamotează orice tehnică și creează insule plutitoare de iarbă în imponderabilitate, fiorduri întunecate cu buruieni de tot felul intrînd fără milă în lanurile luminoase de grîie. Ca-ntr-o tehnică pe care o folosesc pictorii, sfumato, straturile de ierburi se dizolvă unele în altele, încețoșîndu-se, dînd senzația vîscoasă a clorofilei.
9.La Paltin, întrebîndu-i despre existența destul de necunoscută a lui Constantin Bahnă, bătrînii spun oricui vrea să audă că temutul hoț la drumul mare nu ar fi murit niciodată. Atunci cînd l-au împușcat jandarmii pe dealul Tepa, acesta s-ar fi ridicat miraculos și s-ar fi pierdut în luncile verzi ale cerului ca-ntr-o deltă impenetrabilă. Astfel, gesturile largi ale personajului au rămas încrustate în oglinzile ierbii ca o culoare înfățișată cu aceeași culoare.
10.Pescuiam în locuri necunoscute chiar și apelor. Cineva răsturnase cafeaua cu lapte peste un lan de secară din spatele nostru. Într-un cîmp acoperit din abundență cu vegetație, fie și atunci cînd este depășită orice limită de armonie, „nu are loc nici un adaos întîmplător.” După „arta sistemelor” a lui Kant din care am folosit citatul de mai sus, orice detaliu „face ca în cunoașterea celorlalte părți să se resimtă lipsa fiecăruia în parte” și, în consecință, „să nu aibă loc nici un adaos întîmplător.”Un orfevrier mult prea migălos, captivat de prețioasa lui îndeletnicire, distorsionînd suveranitatea lanurilor de secară din spatele nostru, ar fi susținut în permanență „o metafizică a iluziei.”
11.Iarba are natura fragilă a sufletului și tot ceea ce se petrece în firea ei ne tulbură într-atât de mult, încât existența noastră nu încetează să se hrănească din abundența ei primitivă. Imaginați-vă că vă descheiați la haină și iarba, ca un organ special, ar intra în pieptul vostru, transmițându-vă însușirile ei miraculoase. Numai dacă l-ați primi pe Dumnezeu astfel, în voi, veți avea un sentiment asemănător de voluptate.
12.Înțelegerea ierbii nu ține cu precădere de inteligență. Maurice Barres exclama despre inteligență, „ce lucru mărunt la suprafața noastră !” Însușirea magistrală a Sfîntului Augustin „de a aprecia” curiile ierburilor în „veșnicia (lor) neschimbătoare” nu are la bază studii ori formule de cercetare. În cel mai umil fir de iarbă este o oglindire fidelă a Creatorului însuși. Să ni-l imaginăm pe Sfîntul Francisc mergînd pe cîmpuri, iar lanurile, ca o trenă fără sfîrșit, se țineau după el într-o procesiune nefirească. Această imagine nu este prea îndepărtată de faima pe care o avea acesta. De altfel, sora Clara, devotată maestrului, obișnuia să se considere „micuța plantă a preafericitului ei tată, Francis.”
13.O iarbă, toamna, în procesul descompunerii, se eliberează de teluric și își transferă ușurătatea materială în neantul naturii originare din care a luat ființă. În acest proces nu există grabă ori nerăbdare, el este asemănător cu o scurgere, o diluare a unei prezențe moleculare în inefabil. În această imagine crepusculară iarba migrează ca un fîn scump, adunîndu-se pe linia orizontului ca un șes paradoxal, scuturîndu-și lent spicele. Momentul este deplin. Iarba este substanța cerului. „Așteptăm ceruri noi, (…) potrivit făgăduinței”(lui Hristos, evident) susținea Petru (2, III, 13), gîndindu-se poate la cerurile de verdeață din perioada genezei.
