Pe la începutul anilor nouăzeci, la propunerea unor prieteni din Bistrița, într-o toamnă lungă (era în octombrie) și încă frumoasă în munți, urcam în Făgăraș cu o frenezie a vârstei de care îmi face plăcere să-mi aduc aminte. Am făcut creasta principală de la est spre vest, ne-am bucurat de soarele calm, cărările erau pustii, cabanele goale, iar stânele părăsite. Între șaua Capra și lacul Călțun există un vârf mai puțin spectaculos, înierbat, care se numește Lăița.
Pe acest vârf există crucea unei fete de etnie maghiară, Erzebeth, biolog, care a murit acolo în chip tragic, lovită de un fulger. De câte ori mi se întâmpla să trec prin acel loc, agățam de monumentul modest flori galbene, mărunte și fire subțiri de negară, aducând în acest fel un omagiu bietei fete pe care nu o cunoșteam decât din fotografia pe care prietenii și colegii o puseseră la înche-ietura brațelor din fier forjat ale crucii.
Ei bine, în toamna aceea am găsit crucea scoasă din pământ cu tot cu punga de ciment în care fusese fixată, căzută într-o rână, cu geamul care proteja fotografia spart, iar poza din care Erzebeth zâmbea postum, scrijelită cu barbarie în toate părțile, de parcă agresorul ar fi vrut cu tot dinadinsul să lase o mărturie evidentă a furiei de care se lăsase posedat.
A fost ca și cum tânăra fată era ucisă a doua oară, cu o cruzime care și astăzi, aducându-mi aminte, mă pune pe gânduri.
La mai mulți ani după această întâmplare am scris o povestire pe care am publicat-o în Oglinda Literară, ‘’Ultima vară cu Erzebeth’’ și în care, în mod parabolic, tânăra fată poate fi văzută cum urcă în munți împreună cu doi însoțitori, Ion Salce și Petru Vulpe. Cum toți trei se cațără pe pereții din granit, legați în coardă, de parcă viețile lor erau prinse una de alta.
Cum își fac tabăra, cum mănâncă, cum vorbesc despre Ungaria (‘’Dincolo este Ungaria/maghiarii nu au fost niciodată în tranziție, au fost tot timpul la apogeu, într-un delir eroic plin de semne și glorie…’’ spune Erzebeth ; ‘’Ungaria este o iapă verde…’’ o întrerupe Petru Vulpe).
Cum se aprind în discuții despre națiuni, apoi, cum se lasă fermecați de noaptea izbăvitoare în care, pe cer, prin surducurile luminoase, în ochiuri de pășuni, adiau tufe de iarba ciutei, mărar păsăresc și stupiniță. O vedem pe Erzebeth cum se face ghem în sac și adoarme, apoi, pe Ion Salce și Petru Vulpe cum pun la cale traseul din ziua următoare.
Mi se pare potrivit în aceste zile în care este dezbătută intens problema națională să redau sfârșitul po-vestirii mele. Iată-l. ‘’Atunci când s-a pornit urgia erau pe vârful Lăița. Un nour a înflorit ridicându-se din chilimul de pădure al munților, plin de ură și dornic de răzbunare.
Totul s-a petrecut cu rapiditate. Un trăsnet a spintecat pământul, iar Erzebeth s-a prăbușit cu un țipăt scurt. Petru Vulpe era lângă ea.
Ploaia a venit ca un torent și cei doi bărbați priveau îngroziți cum aceasta, cu o mie de cuțite scoase, cu o mie de mâini îi sfârteca trupul fetei, întărâtată de hăulitul furtunii. Un destin mai pu-ternic decăt rațiunile lor hotărâse să-i separe, în pământ și în ceruri.Corăbiile văzduhului treceau încărcate cu nouri, iar bătălia fără soldați se dădea deasupra lor.
Apoi liniștea s-a întins de la un capăt la altul, iar atunci când Ion Salce și-a ridicat capul din iarbă l-a văzut Petru Vulpe ștergând un cuțit de sânge. Am vrut să-i desfac rucsacul, a zis acesta, încurcat. Erzebeth era prăbușită la picioarele lui, căzută nefiresc cu picioarele răsucite sub ea, cu brațele date în lături, cu ochii larg deschiși, privindu-l cu groază pe Petru.
Ion Salce a așteptat salvamontiștii. Au coborât-o pe scară, acoperită cu prelată, legată cu frânghii, iar el se gândea la pulpele ei arse de soare pe care ar fi vrut să le atingă măcar o singură dată, într-o adorație ascunsă în mijlocul munților. Åži nu știa cum toată libertatea lui, Erzebeth o luase odată cu moartea ei, trecând-o cu fantezie într-o altă existență, altuia mai norocos decât el, lăsându-l pradă unei nenorociri căreia multă vreme nu a putut să-i pună capăt.
Coborau tăcuți, prevăzători la poteca îngustă ascunsă pe sub ferigi sălbatice și Ion Salce se gândea cum Erzebeth stătea în brațele lui, împăcată cu sine, purtată spre Ungaria din munte în munte. Pentru el Ungaria devenise un fel de strană, așezată ciudat în aer, sculptată în lemn de ulm, așteptând-o pe Erzebeth, cu bijuteriile ei lăsate deasupra spătarului, răsfirate într-o splendoare eternă.’’
Ei bine, în felul în care Erzebeth, Ion Salce și Petru Vulpe urcau din greu în pereții munților Făgăraș în povestire, cu viețile legate una de alta, înșirate pe o coardă subțire, asigurându-se unul pe celălalt deasupra prăpăstiilor, la fel trebuie să semene imaginea aceasta cu destinul comun al românilor și maghiarilor în această parte a Europei.
Nu există nimic mai înălțător, mai trainic în această ipostază decât încre-derea totală și necondiționată a unora în ceilalți. Suntem legați în coardă unii de alții, în urcuș.
În mintea mea cred cu tărie că doar Petru Vulpe, un personaj imaginar de altfel, mânat de furie, i-a smuls din pământ și a aruncat într-o parte crucea pusă pe vârful Lăița din munții Făgăraș de prietenii și colegii pe care i-a avut Erzebeth.
