Ziua de 25 iunie 1883 a fost o zi ca oricare alta, numai că în anul acela teii înfloriseră atât de timpuriu, iar migrația florilor uscate se petrecuse atât de misterios, într-o singură noapte cu vânt, încât voluptatea nupțială a copacilor trecuse neobservată. Interstițiile perdelei de muselină tăiau lumina dimineții aceleia în dâre lungi. Câteva mărunțișuri erau împrăștiate prin cameră. O oglindă, o sofa, două scaune, un dulap de cărți, un fotoliu, o masă foarte mare, o mașină de cafea, o garafă de apă, un lighean, două pahare. Căzută pe jos, o notă de spălătorie care purta data de 19 iulie 1871, dezvăluia existența efemeră a rufelor stăpânului, conferindu-le o biografie eternă : 2 cămăși, 6 gulere, 2 batiste, 2 colțuni, 2 prosoape, 1 șervet.
Domnul Mihai Eminescu nu era tocmai melancolic în ziua aceea. Fusese trezit din somn de acea lume mult prea matinală de isnafi și calemgii care treceau prin piața Amzei spre mesele cu zarzavaturi ori să aerisească dughenele îmbâcsite ale vreunei cancelarii cu un funcționar mofturos. Undeva, în apropiere, subt un șopron părăsit unde administrația își ținea caii se aciuaseră câțiva papugii și calfe venite de la țară și atunci când negustorii ambulanți începeau să strige cu isterie cucoanele încă adormite, de subt șopron, toată acea faună amestecată răspundea în gura mare și cu obscenitate. Domnul care nu era tocmai melancolic în ziua aceea se uita la umbrele nucilor rămase pe masă ca niște șoareci mărunți și se gândea unde să găsească bani pentru arendă la Ipotești. Visul chinuitor din noaptea de 11/12 februarie 1876 nu-i dădea pace și ca orice vis, devenea obsesiv și acaparator de câte ori răzbătea din memoria întortocheată. Se făcea că era la Ipotești, iar lumina înveșmântată-n paiațe se zbenguia împrejurul casei părintești. Sora lui, Aglaie, venea dinspre grădină însoțită de doi bărbați. „Don Alfonso împreună cu vărul lui, don Carlos” i-a prezentat ea pe cei doi inși cu înfățișare aulică. Probabil plecaseră din regatul iberic să scape de grenadirii și briganzii infantei Isabela, s-a gândit. S-au salutat după modelul european al timpului, aplecându-se ușor în semn de curtoazie reciprocă. Apoi și-a adus aminte cum în plin vis a crezut că însuși Don Quijote, însoțit de ridicolul său scutier, trecea prin Ipotești. Atunci când l-au invitat la masă, don Alfonso sau don Quijote a făcut un semn hotărât că ar fi luat masa pe drum. Pentru a înțelege pe de-a-ntregul refuzul musafirului, să ne amintim o părticică din mesajul pe care Apolo Delficul i l-a trimis lui Cervantes:”Dacă un poet vine în casa unui prieten ori cunoscut la vremea cinei și, invitat la masă, se jură că a mâncat, să nu fie crezut în niciun chip, ci să i se dea să mănânce cu forța”, Înțelegând prin aceasta că don Alfonso sau don Quijote tot un fel de poet trebuia să fie.
În acest moment al visului domnul Mihai Eminescu s-a oprit și s-a apropiat de masă. Nucile erau tot acolo, împrăștiate, de parcă erau niște șoareci. Apoi a reluat firul visului aducându-și aminte cum la cina din pridvorul conacului de la Ipotești ciudații oaspeți au mâncat câteva nuci, arătându-și în acest fel egoismul și austeritatea în care trăiau. Stăteau împrejurul măsuței din lemn și se uitau din când în când unul la altul, pe ascuns, păstrând o discreție neverosimilă. „Sora dumitale mi-a spus că oamenii trebuie să vorbească încet cu dumneata, atât ești de nervos” i-a spus don Alfonso/don Quijote într-un moment în care privea în curte, ca și cum s-ar fi temut să rostească această frază privindu-l în ochi. Domnul Mihai Eminescu s-a mirat de unde știa necunoscutul de boala lui. Înfățișarea ciudatului oaspete ar fi fost de-a dreptul hazlie, dacă tristețea lui nu ar fi fost atât de convingătoare. Era adevărat că în ultima vreme devenise mult prea încordat, iar de această stare nu știa decât sora lui. S-a uitat cu suspiciune înspre don Alfonso/don Quijote. Alături, scutierului, lipsa esențelor îi dădea un plus de luciditate și cruzime. Părea un țăran ca oricare altul.
Apoi, din nou, visul din noaptea de 11/12 februarie 1876 s-a lăsat în adâncimea memoriei la fel de simplu cum apăruse. Locul lui îl luaseră deja întâmplările din zilele precedente. Se dusese s-o vadă pe Frosa Sarandi la Teatrul cel Mare, dar la sfârșitul cântecelului comic apăruse o tânără actriță care semăna întru totul cu Veronica. Nedumerit că numele ei nu era tipărit pe afișul spectacolului, l-a întrebat pe Ciril Oeconomu cine-i prospătura. Acesta nu i-a răspuns sau nu știa, dar folosindu-se de cunoscuții care îl însoțeau a aflat că o cheamă Aristizza Romanescu. Guvernul cenzurase textul cu aluzii politice al piesei lui Petre Grădișteanu care se juca în seara aceea în fosta sală a hotelului Stadt Pesth, sub pretext de moralitate și tânăra actriță nu a mai apărut nicăieri. Provocat de această întâmplare, gândurile domnului Mihai Eminescu s-au îndreptat oarecum protector către iubita lui („Nicu Gane a azi atotputernic. Să vorbesc cu el pentru pensia Veronicăi. Trebuie să-i fie asigurată.”) Dorea să încheie acest capitol din existența lui. Åži-a adus aminte ce-i spusese binefăcătorului Slavici după plecarea Veronicăi la Iași: „Îți mulțumesc, Doamne, am scăpat, în sfârșit, pentru totdeauna.”
S-a dus la fereastră și a privit îndelung cum se deschide brutăria de alături. Băiatul de prăvălie a deschis obloanele de fier forjat și le-a agățat de cârlige în perete, a stropit caldarâmul din pietre de râu și l-a măturat de paie și balegi, apoi, în cele două părți, a agățat două șiruri de covrigi. Domnul Mihai Eminescu privea cu absentă scrupulozitate mișcările băiatului de prăvălie și punea sub semnul întrebării rigoarea propriei existențe.(„Am să cumpăr opere de istorie și să mă fac profesor de istorie la universitate” i-a trecut prin gând. Apoi, după un vacuum în minte, „să mă-nsor ca să pot răscumpăra Ipoteștii, sau să-mprumut bani de la Åžtirbei. Avans să dea bătrânul cât de mare. Restul să se ia de la creditul funciar.” După încă o pauză, „în orice caz iau odaie în oraș în care să-mi mut încet, încet cărțile.” Åži încă, oarecum nostim, „o casă neutră în oraș de care să nu știe nimeni. Cu două chei. Una s-o am eu…”)
Datorită durerii chinuitoare din picioare s-a așezat la masa geluită din brad. A atins nucile și acestea, ca niște șoareci din tablă, au zornăit. Cu brațele întinse și-a aplecat fruntea peste ele. A închis ochii și s-a trezit gândindu-se aiuritor la o apă caldă cu parfum. Sedimentele veșniciei, ca un zaț întunecat, se lăsau pe fundul obiectelor neînsemnate din încăpere. Încă o dată, se liniștea încetul cu încetul. Într-un impuls cinetic greu de stăvilit, dealurile de la Ipotești se derulau prin fața lui într-o alcătuire aproape perfectă. Dacă ar fi rupt un singul fir de iarbă din mijlocul câmpurilor, fie și pe cel mai semnificativ, întreaga armonie a dealurilor s-ar fi dezmembrat ca o algebră întreruptă. A deschis un ochi părând că se trezește. („Algebra n-a putut să se ivească decât după ce literele au fost descărcate de rolul de-a însemna numere concrete” și-a spus sieși.)
Realitatea devenea iarăși obsesivă. În ajun alcătuise comitete și liste de votare în care avea credința că Tilea era bun de casier, iar Gramma, fiindcă era pedant, de bibliotecar. S-a ridicat neli-niștit și a privit din nou pe fereastra care dădea spre brutărie. Se însera. Vedenia frumoasei Augusta continua să treacă câteodată pe străduța obscură pe care nu se făceau decât plictisitoarele vizite de etichetă, laolaltă cu isnafi și calemgii, calfe și papugii, la fel cum o făcea pe Landstrasse, cu șalul de ceață pe umeri, răscolind cu tocurile subțiri liniștea caldarâmului. Uneori, stârnind orgiile lui Eros din Penia, misterioasa Augusta trecea strada cu o roză în mâini, ținând-o cu floarea în sus, dând astfel procesiunii un aer de frivolitate. Sarcastică sau patetică, efemera prințesă era plină de erotism și de fiecare dată după ce pierea în cețurile incerte ale depărtării, ca o dovadă că trecuse pe acolo, eșarfa pe care o purta la gât rămânea mult timp după aceea suspendată în aer de parcă era ceața însăși.
În ziua aceea de 25 iunie 1883 domnul Mihai Eminescu a fost internat pentru prima oară, aproape cu forța, într-un sanatoriu în care viața lui avea să se sfârșească în chip nemeritat. Micile obiecte, cărți, manuscripte, ciobote vechi, lăzi cu șoareci și molii, un lighean, o masă, o mașină de cafea, câteva scaune, au rămas într-o zadarnică așteptare. Chiar onorariul de 200 de lei pe care îl primise de la Mite Kremnitz pentru câteva lecțiuni de limba română, rămăsese necheltuit pe tăblia de lemn. Nucile de pe masă, poate aduse de la Ipotești, au rămas nemișcate de parcă șoarecii din ele muriseră odată cu plecarea locatarului. În acest fel s-a sfârșit ziua de 25 iunie 1883.
Ceea ce este uimitor în acest vis real notat de Mihai Eminescu (vezi Opere, vol.XV, Editura Academiei Române, 1993, pag.228) este că, după ani de zile, în nestăvilita lor imaginație, oamenii locurilor de la Ipotești l-au înlocuit pe visătorul hidalgo de la Mancha cu Isus, iar pe ridicolul lui scutier, cu sfântul Petru. Poate chiar ei au ieșit a doua zi din conacul de la Ipotești și au plecat rostind vocabule încurcate, fără înțeles, lipsite de galanteria spaniolă. Slujitorul mergea în urma lui Iisus, dar exista o glorie a neînțelegerilor cu care Petru se hrănea neîncetat. Era ceva grotesc în mersul lor. Åži astăzi, dacă întârzii la ceasurile fluide ale amurgului pe văile obcinilor, înspre apus, estompate de lumină, poți vedea cele două siluete cu umbrele alungite, în trecerea lor neterminată și solitară. Iar dacă vrei să pui capăt la ambiguitatea comediei din vis, insinuantă și obsesivă, pe oricine ai întreba, ți-ar răspunde irevocabil că însuși Iisus a înnoptat în casa aceea izolată de la Ipotești și că peste un timp care a durat cât o veșnicie, acolo, ca pe un dar pe care ciudații oaspeți aveau să-l trimită cu generozitate gazdelor, avea să se nască Mihai Eminescu. Acesta visase, într-un amestec de planuri cu cronologie aleatorie, o întâmplare care se petrecuse cu mult înaintea nașterii lui.
