Pe o stradă liniștită din Focșani, aproape de centrul orașului, înspre gară, locuia o familie numeroasă de țigani. Vara, curtea lor era plină de romaniță și copiii se jucau zgomotos în iarbă, găinile erau slobode, câinii stăteau întinși la soare, amintind de farmecul trecut al mahalalelor de altădată în care timpul putrezea încet, inexprimabil. Treceam rareori prin partea aceea a orașului (soția mea avea o rudă) în care casele aveau curți mari, pline de vegetație, cu trandafiri urcători și iasomie revărsate peste garduri și de fiecare dată mă lăsam în voia peisajului calm, care nu avea nimic citadin în el. Era ca la țară. La amiază înceta orice activitate și toți se odihneau în încăperea cea mai răcoroasă a casei. După revoluție, o perioadă destul de mare de timp, strada aceea cu nume de râu a rămas neschimbată și în curtea țiganilor, peste gard, se vedeau căruța și calul (uneori păscând) cu ajutorul cărora aceștia își câștigau existența.
Într-o zi după anul 2005, folosind o serie de aranjamente cu autoritățile municipale, un patron din oraș, împreună cu fiul său, a reușit să pună mâna pe locul în care stăteau claie peste grămadă, țiganii. I-au scos cu forța din casă și aceștia, adulți și copii, o perioadă de timp, neștiind încotro s-o apuce, s-au instalat lângă stâlpul de la colțul străzii, refuzând să plece. Datorită faptului că aveau lumină, copiii făceau gălăgie până la miezul nopții. Avuția lor sărăcăcioasă (obiecte uzate și murdare, scaune, un lavoar cu lighean, sticle, mărunțișuri vulgare, o plapumă din mătase roșie, o carpetă cu păuni, rufe, perne, mobilier etc) fusese depozitată pe trotuarul din ciment și acoperită cu folii din plastic. Calul stătea legat de stâlp. Câinii, împrejurul lor.
Două luni de zile au stat în colțul străzii. Patronul și-a îndemnat fiul să pună pe cineva și să-i forțeze să plece de acolo(niște vlăjgani, tată, dă-le ceva să pună parul pe ei !). Părea o formă de protest sau și mai rău, de rezistență. Soarta se arătase neiertătoare față de familia de țigani. Probabil nu aveau acte pe casa din care fuseseră alungați. Adulții stăteau până seara târziu și vorbeau între ei. S-au dus la autorități și au cerut să li se facă dreptate (știți, nici românii n-au acte, nu-i drept), dar n-au găsit niciun fel de înțelegere. Adulții stăteau până seara târziu și fumau în tăcere.
Într-o zi și-au pus avutul puțin în căruță, au înhămat calul, și-au luat copiii și femeile și au plecat. Au dispărut pentru totdeauna în păienjenișul necunoscut al vieții. În urma lor, ca un semn că stătuseră acolo, a rămas o dâră de paie. Imaginea fugară a grupului de țigani, împreună cu un cal galben și câțiva câini, și-a găsit un loc armonios în adâncul memoriei mele, să refacă înfățișarea trecutului simplificat de uitare. Sufletele țiganilor izgoniți atunci se vor întâlni întotdeauna cu sufletul meu.
În locul revendicat patronul a construit o casă imensă pentru fiul său, cu pereții albi, cu balcoane, cu vitralii colorate la etaj, cu gard înalt care nu te lasă să vezi nimic în curte. Cam în felul în care își construiesc reședințe mafioții din America de Sud, păzite de câini de luptă.