Vara stă să înceapă. Iunie este luna marilor colonade de volburi care se răsucesc tandru împrejurul lui Dumnezeu, cuprinzându-l din toate părțile. Subțiorile cerului miros a ierburi ude. Au început nopțile în care înfloresc teii. Apoi vor veni lungile agonii în care florile acestora se vor vesteji în chinuri purificatoare. La Eminescu, conștiința artistică a fost atât de profundă, încât a atins geniul magnific al florilor de tei. Numai în acest fel ne putem explica misterul indestructibil al miresmei care dăinuie veșnic în îndrăgostiți, să le susțină acestora o imaginație atât de exagerată, încât biruința vicleană a iubirii să-i facă să nu-și găsească niciodată liniștea.
În acest anotimp în care mănăstirile o iau razna și dorm noaptea în soci, s-au desfășurat în Vrancea două festivaluri de poezie: Festivalul de poezie Emil Botta de la Adjud (20 – 21 mai) și Serile de poezie de la Negrilești (20 -21 mai). La Adjud (!) a fost sărbătorit (și) delicatul poet Constantin Ghiniță, iar la Negrilești, poetul în care victoria metaforei s-a confundat întotdeauna cu temperamentul său, Dumitru Pricop. Nu mi-am propus să vorbesc despre meritul organizatorilor. Nota bene ! (păcat de caracterul prohibitiv pe care l-au impus !). De aceea mi se pare potrivit să scriu câteva rânduri, la întâmplare, în amintirea poeților celebrați.
Constantin Ghiniță a trăit în Mărășești. În acea perioadă, destinul orașului fu-sese legat iremediabil de fabrica chimică unde, ca-ntr-un adevărat auschwitz, se aduceau din toate părțile țării, cu trenurile, oase de animale și se calcinau în aburii dulcegi de acizi, de culoare galbenă, care se ridicau în aer și ziua și noaptea. Singura stradă evidentă pleca din gară și, printre clădirile livide care păreau să aștepte zadarnic trecerea aristocratică a cuiva, ajungea în fața sediului administrativ, apoi se răsfira în câteva ulițe obscure care ieșeau pe câmpuri, în mijlocul lanurilor de secară unde cântau pitpalacii. L-am văzut de câteva ori pe poet la Mărășești. Era un prinț pe care trecătorii, atunci când îl vedeau pe Strada Mare, îl salutau cu venerație. Pe o astfel de stradă puteai ajunge la CG acasă. Iarna, ningând, sau pe o ploaie de vară, cu tunete. Caracterul peisajului de la Mărășești va păstra întodeauna ceva din trecerea aceea a poetului de la gară, cu geanta agățată de umăr, lăsându-se sedus de calmul târgului din lunca Siretului. De aceea cred că celebrarea lui Constantin Ghiniță trebuie făcută la Mărășești și nu în altă parte. S-ar pierde ceva din sufletul lui !
În Poet și Dumnezeu, Constantin Ghiniță afirma despre sine, „nașterea mă-mparte”, iar acum, postum, acest vers poate avea și o latură premonitorie. Din lectura integrală a strofei la care facem referire, deducem că ceea ce îl desparte pe poet de Dumnezeu,, ceea ce „pleacă mai departe”, ceea ce este Dumnezeu însuși, este lumina. Lumina aceasta se situează dincolo de orice cunoaștere și numai ea ar fi în stare să înlesnească, spune Constantin Ghiniță, „drumul spre inima mea/(…) să-mi fiți leagăn de aducere-aminte…”
Festivalul de la Negrilești poate fi unul de anvergură. Acolo, între munți, poate fi sărbătorită toată poezia din Vrancea, iar viețile poeților (un adevărat sinaxar), rememorate. Aceasta mă face să-mi aduc aminte de perioada anilor ’80 când, în plin comunism, cu personalitatea lor dramatică și, într-un fel, bazată pe jertfă, Dumitru Pricop sau Ion Panait, aduceau o infuzie de curaj și talent în viața intelectuală din Focșani, monotonă până atunci. Sunt de neuitat momentele acelea în care, la vreo lansare publică de carte (la librăria Miorița, în Piața Unirii, peste drum de administrația regimului de atunci), Dumitru Pricop recita cu voce puternică, apoteotic, Doina lui Eminescu, în versiune integrală, fără să fie străin de acea regie subtilă prin care își arăta ostilitatea față de autoritățile comuniste, în timp ce bigoții regimului se ascundeau în spatele mulțimii ori, pur și simplu, părăseau încăperea. Dumitru Pricop și Ion Panait simbolizează astăzi valorile in-telectuale din perioada aceea sumbră a comunismului când oamenii erau legați de relațiile obscure de la alimentară, ori prin subsolurile blocurilor de locuințe unde își țineau butoaiele cu varză murată, iarna. Dumitru Pricop sau Ion Panait, în acele vremuri aveau intuiția specială a libertății, că societățile nu pot rămâne neschimbate la nesfârșit.
Atunci când a publicat primul volum de poezii (Patima muntelui, Ed.Eminescu,1978), Dumitru Pricop, împreună cu câțiva prieteni, s-a dus la Negrilești (satul de munte era luminat de lună, era după miezul nopții), și-a trezit părinții din somn care au ieșit, unul lângă altul, în capul scărilor negre din lemn (păreau doi sfinți, fără chip, două siluete albe cu mâinile căzute pe lângă corp), s-a lăsat în genunchi într-un gest funambulesc (lătrau câinii) și le-a spus împlinind un sa-cerdoțiu care trebuie să fie cunoscut de generațiile următoare: mamă și tată, am tipărit prima carte ! Aceea a fost o clipă astrală, când poezia înlocuise toate lucrurile. Mă puteți contrazice, Dumitru Pricop nu mai este în viață, dar acela a fost un moment unic, imuabil. Poate vechiul înțeles de lapis care s-a pierdut în civilizația omului, își găsește întreaga semnificație în regnul acelei nopți îndepărtate de la Negrilești.
Lili GOIA
goia.lili@yahoo.com
