În vara anului 1989, în București, în drum spre gară, poetul Virgil Panait a intrat într-o mică bodegă de pe strada Lipscani, să-și cumpere o bere, în locul în care muncitorii de la Casa Poporului se duceau în timpul zilei după băutură și țigări. Afară era caniculă și gândul la halba rece, cu brumă la subțioară, devenise irezistibil. Prin ușa deschisă intra un miros vag de tei în floare care îi amintea de Mihai Eminescu. Fără mireasmă, se gândea în timp ce stătea la rând, floarea de tei ar fi fost o banală bucată de celuloză. Tocmai se întorcea de la tipografia editurii Litera care acceptase să-i publice volumul de debut, Ora de poesie. Era încrezător și strângea în mâini plasa în care avea cele 30 de exemplare pentru autor.
Nerăbdător, a scos un exemplar pe care a început să-l răsfoiască cu lăcomie de parcă ar fi vrut să-l citească într-o clipă. Tipărite, poemele căpătaseră o dimensiune pe care nu o cunoscuse până atunci, se dilatau și avea senzația că abia acum le descoperea adevărata valoare. Literele păreau niște mici vietăți care își luau zborul, chicoteau, își schimbau locurile între ele, chiar râdeau, prinseseră viață. S-a uitat în spate. În momentele acelea i-ar fi plăcut să-l recunoască lumea, să-l arate cu degetul, vezi, uite-l pe Virgil Panait !
La un moment dat, lîngă el, la rând, s-a așezat un muncitor cu salopetă albastră de la Casa Poporului. N-ai un foc, amice ? Å¢ine-mi și mie rândul, l-ar fi rugat acesta. Poetul VP a rămas oarecum mirat să-l audă rugându-l să-i țină casca murdară de var, ca să se spele pe mâini.
Era zgomot. Ușa era deschisă. De afară, se auzeau mașinile trecând în toate părțile. A conti-nuat să răsfoiască volumul, vădit iritat. Era clar că nu-și dorea o asemenea cunoștință. Bărba-tul a revenit de la toaletă și s-a așezat în dreptul lui, trăgând cu ochiul la paginile cărții. Asta mai lipsea ! De la cine ai cartea ? a continuat amicul. Adresarea direct îl descumpănea. Nu i-a răspuns. Era clar. Se enervase de-a binelea. Domnule, ce ți-e și cu poeții ăștia, pot să tră-iască și în altă parte decât în țară, sunt a dracu’ ! a continuat amicul. Adică, în ce fel în altă țară, s-a întrebat în sine VP.
Au luat berea și amicul l-a urmat la aceeași masă. Tache și cu Mache. Åžtii ce-a făcut Rapidul ieri ? VP continua să tacă. Amicul era în vervă. Mai am două luni aici, la Ceaușescu și mă întorc. Punem gresia. Mizerie mare. Dar văd că nu te interesează, cine știe… Aerul din bodegă era rânced. Oamenii vorbeau tare, râdeau necontrolat în zgomotele de sticlă. Åžtii, domnule, ce cred eu despre poezie, e ca atunci când în pauza de masă ies printr-o spărtură din gard în câmp și mănânc parizer, îmi place, e ca la mine acasă…
VP devenise atent. Mirosul vag de tei în floare care intra prin ușa deschisă îi amintea încă o dată de Mihai Eminescu. Hyperion nu putuse să înțeleagă în ruptul capului motivul pentru care cei doi amanți se lăsau seduși de blânda cădere a florilor de tei. Cum venea asta ? Înțelesul carnavalesc al iubirii avea semnificație tocmai prin scufundarea latentă a tragediei în neantul din care se ivise.
Amicul l-a trezit din reverie.
Cine-i poetul ? l-a întrebat, arătând cartea.
Eu ! a răspuns VP supus, de parcă ar fi așteptat întrebarea aceasta. Apoi i-a arătat sacoșa plină cu cărți.
Cum, domnule, dumneata ești poet ?
Lui VP îi plăcuse ideea cu spărtura din gard. Poeții nu fac decât la fel, să iasă printr-o spărtură din gard, dincolo.
Un ceas întreg au continuat să bea bere și să vorbească. Muncitorul plin de var de la Casa Poporului a fost primul lui fan căruia i-a dăruit o carte cu autograf. Chiar i-a promis că într-o zi, atunci când va urca în Moldova, o să-l viziteze în satul din Vaslui unde stătea cu familia.
În felul ei, aceea a fost o oră de poezie.
