Sava Francu a fost un epigramist de excepție, elegant, superior, răspândind împrejuru-i acel aer aristocratic al ființei neobișnuite. Epigrama este una dintre sinecdocile cele mai cunoscute ale nobleții. Atunci când ironia se va fi sfârșit, condiția umană va împietri în propria înțelepciune, se va mortifica. Privilegiul ironiei le dă oamenilor o natură dramatică, în luptă istovitoare cu propria conștiință. Sava Francu iubea cu o pasiune tinerească iarba, străzile, ploaia, vrăbiile, prietenii și pentru ca toate acestea să-și păstreze naivitatea dintâi, esența vulnerabilă și dramatică, le dezvelea de veșmântul purtat al reflecțiilor grave și dintr-o dată, toate acestea, iarba, străzile, ploaia, vrăbiile, prietenii își dobândeau natura dată de întemeitorul lor și redeveneau vii, pline de înțelesuri.
Prin anii 90, când societatea românească încerca să se elibereze de tarele comunismului, ne strânseserăm împrejurul unui fenomen literar excepțional inițiat de scriitorul Corneliu Fotea la Focșani, Salonul literar. Pe atunci și-a făcut apariția pentru prima oară într-o confrerie literară Sava Francu. Nu scria nimic, dar era nelipsit în serile lungi de lectură care se țineau în acea vreme la sediul Direcției de Cultură, într-o încăpere ușor insalubră unde cărțile stăteau împrăștiate pe jos, iar cafeaua se făcea pe un reșou improvizat pe o cărămidă. Fiecare întâlnire era asemănătoare unui mic mic spectacol în care scriitorii aveau acel aer spectaculos al unor eroi, numindu-i fie și numai pe Corneliu Fotea care sanctifica literatura, imprevizibilul poet Ion Panait a cărui existență era o copie fidelă a poemelor lui, inegalabilul Dumitru Pricop care, cu risipa de energie lirică, se convertea în momente unice și făcea aerul să vibreze cu temperamentul său determinant, seducătorul Florin Paraschiv revoltat de complicitatea adevărului, Mircea Dinutz, întotdeauna discret, cu o eleganță fermecătoare a discursului critic, Virgil Panait, Costică Åžtefănescu, Åžtefania Oproescu, Marcela Blaga. Într-una din seri Corneliu Fotea a povestit o mică întâmplare cu un adolescent care locuia pe străzi și din mila unor oameni, se aciuiase sub scara unui bloc de locuințe De fiecare dată saluta cu respect locuitorii imobilului cu apelativul „să trăiți dom’ inginer”, probabil obișnuit cu șefii de la fermele viticole pe unde muncea și atunci când i se spunea „dar nu sunt inginer, sunt profesor”, acesta răspundea invariabil „tot un inginer trebuie să fiți…” Această glumă a supraviețuit și de câte ori i se adresa lui Sava Francu, cunoscându-i-se profesia de inginer, Corneliu Fotea îl tachina cu o savoare ironică spunându-i”tot un inginer trebuie să fiți.”
Bunătatea era un semn atât de vizibil la Sava Francu așa încât, uneori, se lăsa pe sine mai prejos decât ceilalți, arătându-și în acest fel firea lui blândă și nesfârșita generozitate a inimii. Cu mai mulți ani în urmă, când s-a pus problema publicării de epigrame în Oglinda Literară, cu referire evidentă la catrenele lui Sava Francu, am fost destul de vehement împotrivindu-mă și astăzi, postumă, această secvență se întoarce ca o nostalgică aminitire să mă întristeze. Niciodată Sava Francu nu mi-a cerut satisfacție la punctul de vedere pe care l-am susținut atunci. Mai mult decât atât, de fiecare dată când citeam vreun text nou în ședințele cenaclului Duiliu Zamfirescu, nu ezita să-și arate entuziasmul lui sincer, făcându-mă să înțeleg în acest fel dramatismul interior al virtuții.
