În prima zi mariană din anul 2011, la Vatican, Ioan Paul al II-lea a fost beatificat. A fost o ceremonie impresionantă, asemeni unui imn cristologic murmurat de întreaga omenire. N-am să uit niciodată imaginea aceea de la înmormântarea sfântului părinte când, pe lada din lemn în care era trupul inert, vântul răsfoia filele evangheliei care fusese așezată pe capac în mod simbolic. N-am să uit nicicând momentul acela unic, când papa a coborât din avion în România (pentru prima oară într-o țară ortodoxă) și a sărutat pământul scump al patriei mele. A fost actor, poet, a susținut mișcările dizidente din fostul bloc sovietic, a fost primul papă care a vizitat o sinagogă (în Roma) și o moschee (în Siria, la Damasc), s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov la Vatican și George Bush în Malta, a fost în Cuba unde a însuflețit un întreg popor („Vino în ajutor poporului ce cade și vrea să se ridice !”), în Africa neagră, a îndemnat la li-bertate tinerii, a pus mare preț pe dialogul ecumenic. Nu se poate uita niciodată acel poem tandru scris în tinerețe în care, cutreierat de harul dumnezeiesc al Fecioarei, își vede moartea ca pe un sfârșit pământesc bun, spunând, o, Marie, în brațele tale îmi las inima !
De la moartea lui Ioan Paul al II-lea lumea nu a mai fost la fel. Ceva s-a schimbat definitiv. Am văzut tineri plângând, strângându-se în brațe, în tăcere. Când se afla în agonie, înaintea morții sale din ziua de 02.04.2005, purtătorul său de cuvânt, Joaquin Navarro Valls, a afirmat că Suveranul Pontif, în ultimele sale momente, a dedicat câteva cuvinte mulțimii, mai ales tinerilor care stăteau încremeniți în Piața San Pietro: ” Eu i-am căutat, iar acum ei vin să mă caute, le mulțumesc.” N-am să uit niciodată momentele acelea unice din timpul Zilelor Mondiale ale Tinerilor, când aceștia se adunau din toate colțurile lumii, cu rucsacii în spate și îl celebrau pe Dumnezeu în chip unic, cântând cu entuziasm, iar sfântul părinte, aplecat de umeri, a fost văzut imitând cu bastonul ritmurile rock din piață. Numai Dumnezeu îi făcea în zilele acelea pe tineri, cu adevărat, liberi.
Ioan Paul al II-lea a murit la ora 21,37 ora Italiei (22,37 ora României). Acum, rememorând clipele acelea când stăteam cu sufletul la gură, cu privirile împietrite către ferestrele de la apartamentul în care agoniza sfântul părinte, care se aprinseseră, pot spune, după atâta timp, că am asistat în chip minunat la înfruntarea dintre viață și moarte. „Sunt fericit, fiți și voi la fel, îi dicta Ioan Paul al II-lea lui Stanislaw Dziwisz, secretarul său. Nu vreau lacrimi. Să ne rugăm împreună cu satisfacție. Fericit mă încredințez Fecioarei. ” O astfel de frază avea să o spună la moartea de la Mănăstirea Sihăstria și părintele Ilie Cleopa:”Nu plângeți. Abia aștept să mă duc la Tăicuțul meu !”
Moartea își găsește semnificația deplină numai în ființa omenească. Natura morții este indispensabilă geniului omenesc și îi redă acestuia splendoarea înțelegerii pe care Dumnezeu a pus-o în cea mai însemnată creație a lui.
După ce a fost „pus în mormânt” în micul cimitir asemănător cu o grădină, trupul lui Iisus nu și-a pierdut niciodată biologia miraculoasă a vieții terestre. Un înțeles convingător al ideii după care omul, prin moarte, se varsă în imensitatea lui Dumnezeu, se găsește la Ioan Gură de Aur care, referindu-se la osânda lui Hristos, arată că „El nu S-a mulțumit să Se ofere privirii celor ce-L iubeau, El S-a pus pe Sine în mâinile lor, în gura lor, sub dinții lor, amestecându-și substanța cu substanța lor, dând mulțumire deplină tuturor doririlor.”(St.Jean Chrysostome, Homélies sur Saint Jean, după Constantin Galeriu, conf.Primește acest odor și-l păstrează pe el…)
Semnificația morții nu poate fi înțeleasă decât prin eclezie. Moartea ne include pe toți în divinitate; ne pune, într-o ipostază grandioasă, pe toți în același loc. Privită în acest fel, moartea este o capodoperă de etică și desăvârșire. Iată scena definitivă a morții !
