De câte ori se întorcea în România, de obicei în vacanța scurtă de vară, avea mașina plină de lucruri, îngrămădite în portbagaj ori pe pernele din spate, obiecte mărunte, haine, încălțăminte, dulciuri, cadouri adunate cu migală, cu mult timp înainte pentru cei care îl așteptau acasă. După ce trecea granița memoria lui devenea necruțătoare și, în zgomotul monoton al motorului, se lăsa sedus de acea melancolie juvenilă proprie comunismului din estul Europei. Drumurile treceau prin sate cenușii care păreau părăsite, căzute într-o paragină care deja fusese acaparată de istorie. Câmpurile vaste se întindeau în toate părțile și din loc în loc puteai vedea animale domestice, oi, vaci, cai, păscând aproape idilic.
Florin fusese polițist într-un oraș din Moldova și cu mai mulți ani în urmă, împreună cu întreaga familie, soția și fiica, plecase la muncă în Italia, renunțând la slujba plătită modest de statul român. Atunci când a făcut poza de la pașaport, în costum, așa cum îi ceruse funcționarul de la poliție, a împrumutat un sacou de la un atelier foto din târg. După ce și-a luat documentul de călătorie de care se legaseră marile lui speranțe occidentale, a doua zi, cu o singură geantă burdușită cu haine, s-a urcat într-un autocar înalt care mergea la Roma, fără să-și închipuie cu claritate cum se va desfășura viața lui mai departe.
O perioadă nu a muncit nicăieri. Stătea într-un loc viran, năpădit de buruieni, unde aștepta angajatorii din zonă ca să îl aleagă. Emigranții erau ieftini, paștele mă-sii ! Era cald. Se uita în toate părțile fără să înțeleagă nimic. Oamenii vorbeau într-o limbă pe care el nu o cunoștea și acest lucru îl făcea să se teamă. Fuma ceasuri întregi. Mașinile opreau din când în când, angajatorii lăsau geamul în jos și strigau, tu, ăla, ăla și ăla, urcați sus ! Într-o zi, după ce a ales trei muncitori, dând să plece, un domn a coborât din mașină, l-a privit pe Florin ca pe un cal pe care vrei să-l cumperi, chiar și din spate și aproape că l-a împins în remorcă fără să spună despre ce muncă este vorba. Împreună cu ceilalți, l-a lăsat pe un șantier izolat și de atunci, mulți ani de zile, acela avea să fie locul lui de muncă. Ridica ciment pe umeri la etajele superioare, căra mortar, cărămizi, dădea la mână, făcea tot ce i se spunea să facă. Îi plăcea să mănânce pe schele, singur, își desfăcea șnițelul învelit în ziar, îl așeza între picioare și mânca rar, privind la clădirile îndepărtate din Roma.
A strâns bani, și-a înscris fiica la un gimnaziu în Comune di Colonna, acolo unde își găsise o locuință cu chirie, la început în comun cu o familie de marocani și o tânără din Albania. Toaleta era întotdeauna ocupată. Duminica ieșeau pe străzi ca să fie singuri. Umblau fără țintă, luau metroul și coborau la întâmplare, apoi se întorceau pe jos. Priveau în curțile vilelor, la terase, la copiii care se jucau precum vrăbiile pe peluzele verzi. Uneori vorbeau la telefon cu cei din țară, tare, ca să se audă, consolându-se reciproc. În România politica acaparase totul. Ion Iliescu fusese înlocuit de Emil Constantinescu. Era invocată legea lustrației, ca în Polonia.
Dar întâmplarea pe care o considera providențială în viața lui s-a petrecut în ziua în care patronul l-a dus pe Florin la un magazin de instrumente muzicale din Vatican, să repare pereții coșcoviți de cutremure și să văruiască. Nu o să uite niciodată momentul când patronul a venit la el la sfârșit și, după ce i-a dat banii, i-a întins o chitară ruptă, îndemnându-l, prendila, dalla alla ragazza, farse impara( ia-o, dăi-o fetei, poate învață). Florin a luat chitara din lemn acasă, a reparat-o la un atelier cu o mie de lire și i-a dat-o fetei, dar aceasta a abandonat-o repede. Uitase cu desăvârșire de bietul instrument până în toamna anului 1997 când o lungă perioadă de timp nu a mai găsit de muncă. Într-o după-amiază ploioasă a pus un scaun în dreptul dulapului cu haine, a dat jos chitara prăfuită și s-a lăsat în voia sunetelor dezacordate. Nu era nimeni acasă. Deodată a crezut că articulase o melodie cunoscută. După aceea, oricât de mult s-a chinuit să repete octava, nu a mai reușit. A doua zi a luat-o de la capăt. Uita să mănânce. Într-o zi s-a dus la magazinul din Vatican și l-a rugat pe patron să-i împrumute câteva partituri scrise. Ploua și ziua și noaptea așa încât aveai impresia că putrezește totul. După ce nevasta pleca la lucru (era menajeră în mai multe case), Florin lua chitara, foi de hârtie și își nota toate gamele pe care le exersa cu încăpățânare. Îl dureau degetele. Câteodată se întâmpla ca bătrâna care locuia în apartamentul de dedesubt, o italiancă repezită, care vorbea repede, să-i bată la ușă.
Făcuse o pasiune atât de mare pentru chitară, încât n-ar fi lăsat-o din mâini nici noaptea. Învățase texte muzicale din Ian Raiburg, Andreas Segovia, Eric Clapton, Angus Young, Jimi Hendrix, Yngwie Malmsteen, Steve Vai, Joe Satriani…A început să cânte la nunți, petreceri private. Își cumpăra alte și alte chitare. Începuse să fie cunoscut, să câștige bani. Nu mai mergea pe terenul viran unde stăteau emigranții să fie luați la muncă. Capitalismul occidental nu i se mai părea atât de brutal. Lumea devenise din nou frumoasă. Își găsise un ideal subtil care, până atunci, credea că nu există. Oamenii din cartier îl cunoșteau, voiau să-l salute. Devenise o mică vedetă, ce mai !
La aceste lucruri se gândea Florin în timp ce se apropia de casă, în mersul mașinii, zâmbind. Era optimist. Alături, soția lui privea câmpurile pe care erau împrăștiate animale domestice, oi, vaci, cai, păscând aproape idilic. Pe banca din spate era așezată o chitară roșie.
