Zilele trecute am făcut o călătorie de două zile la Mănăstirea Sihăstria. Așa cum fac de fiecare dată când ajung în acel loc, am urcat în micul cimitir străjuit de brazi și am stat în fața mormântului în care își doarme somnul de veci Ilie Cleopa. Era aproape seară și păsările cântau încă. Apunea soarele. Un călugăr umbla ușor printre cruci, schimba lumânările arse, aduna florile ofilite, turna untdelemn în candele.
Sunt foarte mulți oameni care fac acest drum inițiatic la Sihăstria numai din dorința de a ajunge în preajma lui Ilie Cleopa, fie și postum. Mulți îi știu cuvintele pe de rost, le rememorează, le împărtășesc altora. Îi imită gesturile. Îl venerează. Ilie Cleopa este acea lumină blândă în care neamul românesc își găsește calmul existenței, rostul bogat al vieții. În preajma morții acesta ajunsese să-i consoleze pe cei care stăteau împrejurul lui, spunându-le (îmi place să cred că avea pe chip un surâs) că abia așteaptă să-l vadă pe Dumnezeu.
De jur împrejur pajiștile erau verzi. Livezile mănăstirii erau tăiate. Lângă un perete, uneltele de lucru, câteva sape, o greblă, păreau să se odihnească. Peste un acoperiș crescuse zmeura. Toate păreau să se nască dintr-o mistică complicată.
Doar ceea ce ia ființă din sine, în mod constant, dar nu în mod repetitiv, este integral. Plinul acesta este alimentat continuu de resursele inepuizabile ale unui organ temerar, perfect. O astfel de idee despre integritate o dezvoltă liniștea verde din micul cimitir de la Sihăstria. Natura vegetală crea adevărate capodopere care nu puteau fi egalate decât de torentul imaginației.
***
Păstrez acasă o fotografie care îl înfățișează pe Corneliu Fotea pe când acesta se găsea la schitul de la Valea Neagră. Câteodată o privesc cu atâta insistență de parcă aș aștepta ca din celuloza ei îngălbenită să se ivească un miracol. Corpul lui se micșora invadat de lumină, trecând cu subtilitate într-o altă condiție căreia nu-i găseam temei decât în nimbul acela strălucitor al peisajului de munte. Ierburile, arborii împrăștiați în ipostaze blânde, susțineau acea timiditate calmă a locurilor, iar în lentoarea amiezii părea că totul luase sfârșit. În încremenirea aceea a luminii fusese surprins Corneliu Fotea în fotografie, în ziua aceea, zălog arșiței.
***
Exercițiu de lucru. Am scris odată o povestioară despre câțiva câini împușcați de vânători, iarna. Trupurile lor care înroșiseră zăpada, cu frumusețea frântă de gloanțe, rămăseseră în poziții aproape omenești, păstrându-și trăsăturile îngrozitoare ale morții.
Ei bine, imaginați-vă că animalele ucise ar avea posibilitatea să nu uite niciodată cru-zimea oamenilor și într-o situație excepțională, sufletele oamenilor și sufletele câinilor se vor încurca între ele, căutându-și din nou încrederea unele în altele. Abia atunci oamenii, cuprinși de regrete, repetându-și destinul tragic, ar simți cum rănile câinilor uciși se încheagă dureros în ei.
***
Să privim încă o dată pictura lui Salvador Dali, Trandafirii sângerânzi (ulei pe pânză, 1930). Este o reprezentare suprarealistă a pântecului însângerat din care viața se naște chinuitor, cu un dramatism fără limite, care i-a fost dat spre desăvârșire femeii de către zei. Din rana abdomenului se ivesc patru trandafiri însângerați. Potirul rozelor este îmbibat de sângele vâscos care se scurge pe picioarele goale. Cu această imagine violentă Dali îi transferă privitorului chinurile propriei nașteri, așa cum a fost sfâșiată ființa din viața de dinaintea lui. Roza este floarea splendidă a Fecioarei, iar potirul ei, cupa minunată în care este adunat sângele jertfei, care dă pe dinafară. Pântecul femeii, la fel ca un vas scump, păstrează în el trupul copilului viu, imitând faptele Fecioarei, iar jertfa nașterii este simbolizată de trandafirii sângerânzi. Nașterea este cel mai blând dintre mistere, din care omul se hrănește necontenit. Nașterea face din om stăpânul universului. Iată plenitudinea !
