Se zice că atunci când a făcut oamenii, Dumnezeu s-a mai oprit să mai răsufle. Iar cel peste care cădea această răsuflare se întrupa într-o ființă specială… Alice Pruteanu este unul dintre acești oameni. Sensibilă și totuși puternică. Plină de gingășie dar fermă interior. Åži dăruită până la sacrificiu copiilor. Acelor copii speciali pe care, după o muncă de Sisif, reușește să-i smulgă din lumea lor închisă și să-i dăruiască lumii noastre… „Fiecare copil cu autism este o lecție de dragoste. Părinții care au un astfel de copil n-ar trebui să-l considere o pedeapsă, o tragedie. Eu cred că sunt oameni aleși care au fost binecuvântați cu câte un suflet prețios… Åži diamantul, când e scos din pământ, e doar o piatră care nu lucește. Trebuie șlefuit până ce să-ți ia ochii… Noi reușim să smulgem copiii din adâncuri. Apoi, urmează ca împreună cu alți oameni să-i șlefuim”, spune Alice. Psiholog recunoscut, mamă și soție, Alice Pruteanu, alături de echipa de profesioniști pe care a format-o la Centrul de Zi „Micul Prinț”, spune că nu se vede făcând altceva nici peste o sută de ani.
Dumnezeu i-a dăruit un singur copil dar, pentru că simțea că poartă în suflet dragoste pentru o mie de copii, s-a decis să-și închine efectiv existența acestora. Cu ani în urmă, când am întâlnit-o pentru prima dată, era în mijlocul unor micuți cu han-dicap.
Îi învăța, modelând aluat, ce înseamnă acele noțiuni care pentru noi sunt atât de banale încât nici nu le dăm importanță: moale, tare, solid, rece, cald… Åži ea și cei mici erau plini de făină și se distrau de minune când pe năsucuri sau obrăjori se ivea pata albă făcută de praful fin frământat de mânuțe curioase. „Am lucrat mai întâi ca psiholog la Căminul Atelier Odobești. Într-o zi am văzut un anunț în ziar, pentru concurs pentru un post de psiholog pentru copii. Am spus din start, acesta-i postul meu! Întâmplarea sau poate soarta a făcut ca la interviul pe care a trebuit să îl susțin să fie și o mamă care m-a întrebat: «Cum pătrunzi în lumea unui copil cu autism?». Am răspuns ce aflasem citind pe net, în engleză, pentru că pe atunci nu existau informații despre autism: «Cu răbdare și multă dragoste spargi coconul în care trăiește copilul». Am fost angajată. Åži așa am început lucrul cu primul copil cu autism. Dragoș. Mama lui era cea care îmi pusese întrebarea”, își amintește Alice.
A urmat o muncă titanică cu băiețelul care, la doar trei ani era pur și simplu ca un mic sălbatic. „Nu mânca, nu făcea la oliță, nu comunica în niciun fel. Plimba conti-nuu o pernuță ponosită după el, alinia jucării… Avea un set de cărți și le ordona tot timpul, nu suporta ca vreuna să iasă cu un milimetru dintre celelalte… Cam la trei ani de terapie, Dragoș a spus primul cuvânt: mama. Acest lucru e ceva ce nu voi putea uita toată viața! Am plâns, l-am înregistrat, i-am sunat mama și i-am pus înregistrarea… M-a sunat de vreo patru, cinci ori în ziua aceea să i-l mai pun… „, spune Alice, care chiar și astăzi, când Dragoș este în clasa a VIII-a la o școală de masă, nu se poate abține să nu-i dea lacrimile la amintirea acelui moment.
De la un spălător-cabinet, la Centrul Regional „Micul Prinț”
De la întâlnirea cu Dragoș și până la aflarea veștii că în Focșani există un specialist care se ocupă de recuperarea copiilor cu autism nu a mai fost decât un pas. Åži, pentru că nu avea cabinet, Alice i-a primit acasă sau se ducea ea la ei. „Erau tot mai mulți astfel de copii și am decis să plec de la Fundație, unde veneau copii cu alte deficiențe, și să mă ocup doar de cei autiști. Din asta nu puteam însă câștiga un salariu și pentru o vreme m-am întors la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Am rămas acolo până când s-a unit Protecția Copilului cu Serviciul pentru Protecția Persoanelor cu Handicap. O vreme am fost director ge-neral. Am învățat foarte multe în acea perioadă și le-am făcut cu plăcere pe toate dar… ceva acolo în mine îmi spunea că nu e locul meu. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu practician… Am reușit să găsesc un spațiu central, un spălător… în care mi-am făcut cabinet. Așa am pornit, împreună cu Mona Ionescu, administratorul firmei omului de afaceri Liviu Jitea. Am început să lucrez acolo cu copiii, după serviciu”, povestește Alice. Cum numărul copiilor atinși de autism ce veneau la terapie se înmulțea pe zi ce trecea – „și nu puteam spune nu unor părinți disperați” – Alice a fost pusă în fața unei alegeri. „Domnul Jitea ne-a cedat un apartament și l-a amenajat. A fost primul sediu al Centrului pentru copii cu autism «Micul Prinț» și avea spațiu pentru lucrul cu 20-25 de copii. Odată cu înființarea Centrului a trebuit să plec de la DGASPC. Mi-a fost foarte greu pentru că acolo am trăit o perioadă plină de acumulări. Totuși, mă aflam și față în față cu teama de necunoscut. O luam efectiv de la zero…În acele clipe am avut mare noroc cu soțul meu care mereu m-a încurajat. Am început să ne înmulțim ca personal. Marea majoritate a celor angajați erau foști voluntari iar criteriul după care m-am condus a fost «copilul alege». Au rămas doar oameni care au fuzionat cu copilul și suntem 21 acum”, spune Alice. La doar doi ani de la deschidere însă, Centrul nu mai făcea față ca și capacitate, copiilor care aveau nevoie de terapie. Începuseră să vină și din alte județe.
Astfel, prin Consiliul Județean și DGASPC Vrancea, Asociației în cadrul căreia funcționează Centrul i s-a repartizat un spațiu mult mai generos, în clădirea de pe strada Cuza Vodă nr. 56. „Spațiul arăta jalnic dar printr-un proiect Phare câștigat am reușit să-l amenajăm și să-l transformăm în Centrul Regional pentru Recuperarea Copilului cu Autism «Micul Prinț». Prin forțe proprii nu am fi putut, a fost o șansă acest proiect. Pot să spun că astfel am reușit să facem poate unicul parteneriat public privat adevărat care continuă și acum. Iar copiii au fost liantul”, spune Alice.
Lecții de „zbor” pentru peste 100 de copii
Astăzi, în Centrul realizat cu atâta muncă învață să iasă din cocon și să… „zboare” peste 100 de copii. Mulți din Vrancea, alții de foarte departe: Suceava, Botoșani, Tulcea, Buzău, Galați, Piatra Neamț. „Prin bunăvoința DGASPC, pe aceștia putem să-i cazăm într-o cameră ce ne este destinată, din Centrul Maternal. Mai avem și un apartament închiriat în oraș, astfel ca părinții cu copiii să stea măcar o lună, să se poată vedea rezultatele. Acum, am o mare satisfacție când văd rezultatele echipei dar și când văd copii recuperați. De patru ani avem clase cu copii autiști. Åži atâția copii care au trecut de visul acela urât!”, spune Alice. La 47 de ani, se consideră un om realizat, atât pe plan perso-nal cât și pe plan profesio-nal. Iar pentru viitor… „Îmi doresc să continuăm. Peste zece ani mă văd tot aici. Dar nu știu dacă atunci m-aș mai vedea coordonator… Aș alege un loc mai la umbră, aș școli, aș forma profesio-niști care să lucreze în continuare cu acești copii. Mi-aș dori ca oamenii să accepte acești copii, să înțeleagă că manifestările unui copil cu autism (agresivitate, țipete necontrolate, etc.) nu sunt decât niște reacții ale unui copil cuprins de o mare spaimă, care nu știe ce se întâmplă cu el.
Dacă îi decodifici mesajele, reușești să-i capeți încrederea. Câteodată, simt că lumea din afară trăiește la altă viteză…
Vedeți, noi, aici, suntem ca niște furnici care constru-iesc mușuroaie. Din când în când s-ar putea să vină o ploaie care să-l dărâme dar o luăm de la capăt până reușim. Pentru mine, copiii cu autism sunt lecții de dragoste. Niciodată nu vor reuși să dezvolte anumite deprinderi urâte (invidie, egoism, etc.) pe care noi, ceilalți, le avem. La ei nu există. Ei rămân cu sufletul curat”…
