Pentru mulți dintre noi, termenul de „acasă” înseamnă o familie, părinți, copii, rude, dar pentru bătrânii care stau în centrele de îngrijire a vârstnicilor, „acasă” nu are aceeași conotație. Pentru ei, căminul în care locuiesc alături de alți semeni de ai lor este „acasă”. Foarte puțini dintre ei, sunt cei de care familia sau rudele își amintesc și-i mai vizitează, iar pe cei mai mulți i-au părăsit, lăsându-i să moară printre străini.
După gardul metalic și rece, se ascunde o clădire, sau mai bine zis, casa în care zeci de suflete încearcă să-și găsească liniștea și alinarea. Cei mai mulți, rămași fără un acoperiș deasupra capului sau uitați de cei cărora le-au dat viață, încearcă să-și scrie ultimele file din viață în căminul pe care-l numesc „acasă”. Toți bătrânii care stau aici au câte o poveste, și de cele mai multe ori, nu una frumoasă. Pentru bătrânii de la Căminul pentru Persoane Vârstnice din Focșani, rămași singuri pe lume și bolnavi, mai prețioasă decât confortul îndelung căutat și găsit la sfârșit de viață este siguranța unui zâmbet cald și prietenos.
Pe Ion Å¢ăranu îl găsesc în camera sa luminoasă cu pereți de un alb imaculat și petunii în geam. Fost inspector de protecție a muncii în județul Constanța, s-a reîntors pe plaiurile natale pentru a-și trăi liniștit bătrânețea. „Am ajuns aici printr-un concurs de împrejurări, bazat pe ironia sorții. Eu am o anumită filozofie de viață, că atunci când te apropii de o anumită vârstă trebuie să te întorci la glia care te-a făcut. Eu m-am născut la Vidra, pe pământ vrâncean și tot aici vreau să mor”, spune nea Ion. Bărbatul de 74 de ani își maschează bine vârsta, mai ales prin spiritul său tânăr. „Îs tare meticulos și-mi place ordinea. Colegul de cameră e opusul meu dar eu mi-am impus niște reguli pe care e nevoit să le respecte. Åžtii vorba aia românească, omul sfințește locul, așa că mie nu-mi place să stau degeaba. Toată ziua umblu, mai vorbesc cu oamenii ăștia de pe aici, mă duc să-mi fac piața, îmi cumpăr ziare, ascult radio, citesc. Am noroc că la vârsta mea stau bine cu capul și încă am ținere de minte, d-asta îmi place să citesc că să descopăr noi sensuri ale vieții”, explică acesta.
Povestea unui lup singuratic
Nea Ion a rămas singur pe lume și copii nu are. Nevasta i-a murit acum mulți ani și de atunci simte că nu-și mai găsește locul. Deși viața i-a fost presărată cu multe necazuri, le-a luat pe toate ca atare și a trecut peste ele doar cu multă credință în Dumnezeu. „Suferința este un lucru normal, un mod de viață. Chiar și persoanele care spun că o duc bine, au parte de suferință, important e să știi să te bucuri de lucrurile mărunte care-ți fac viața mai frumoasă. Eu merg pe principiul că Dumnezeu îți dă exact cât poți duce, acum depinde de tine cât vrei să întinzi coarda”, spune nea Ion. Vizite nu primește, că nu are de la cine, dar nu e motiv de supărare că mereu s-a considerat un lup singuratic. Persoană cu mare credință în Dumnezeu, prin lupta sa cu viața și-a găsit de câteva ori liniștea la mănăstire. A stat o perioadă scurtă de timp la Mănăstirea Secu și la Mănăstirea Neamț pe care le-a părăsit simțindu-se neînțeles. „Cât am stat pe la mănăstiri mi-a fost tare bine o perioadă de timp, pentru că simțeam mult mai intens prezența lui Dumnezeu, dar am plecat de acolo că starețul mă punea la munci foarte grele și nu reușeam să mă autodepășesc. Eu am aflat un lucru important din lecturile mele din Cioran, că atunci când te prinde un lucru și simți că-ți poți depăși condiția, trebuie să tragi de tine că Dumnezeu te ajută, dar eu am o vârstă și oricât m-aș chinui să răzbat, nu prea mă mai ajută trupul, că mintea e bună, mulțumesc lui Dumnezeu.”
„Mă mulțumesc cu puțin…”
Pentru Ion Å¢ăranu, căminul de bătrâni înseamnă „acasă”, îi place foarte mult, deși nu așa și-a dorit să-și trăiască bătrânețile. „Nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung la azil. Mereu mi-am dorit să am o casă la țară cu flori la geam, dar de când mi-a murit nevasta și am fost nevoit să-mi vând casa din București din cauza rudelor mi-am dat seama că a început o luptă mai cruntă cu viața și așa m-am învățat să mă mulțumesc cu puțin. Important e să ai o gândire pozitivă, pentru că vine ca o mănușă inteligenței”, cugetă nea Ion. Chipul său, puțin ridat, ascunde multe povești care mocnesc și așteaptă să fie împărtășite. „N-am cui să le zic, că eu nu-s cu tablele și șahul, prefer să citesc și să visez”, zice.
Din dragoste de soț
Georgeta Franco, o altă bătrânică din Căminul pentru Persoane Vârstnice, te cucerește prin zâmbetul timid și cald. Povestea ei de viață ar face subiectul unui roman de dragoste. Născută în Tâmboiești, județul Vrancea, bătrâna și-a urmat soțul, inginer constructor, prin călătoriile sale prin întreaga țară. De când a murit acesta, simte că și-a pierdut rostul. Cu lacrimi în ochi, vorbește despre el ca despre un adevărat zeu pe care îl iubește și-l respectă chiar și acum, deși e mort de 23 de ani. „Pe bărbatul ăsta al meu l-am urmat pretutindeni, pe unde avea el lucrări la șantier. Ne-am mutat din oraș în oraș, dar cel mai mult am stat în București, Brașov și la Porțile de Fier. În fiecare loc ne-am făcut mulți prieteni. Eram cu toții ca o familie, făceam mese, serate și tare bine mai era. 40 de ani mi-am urmat soțul și l-am iubit ca ochii din cap. A murit în brațele mele, din cauza medicilor care nu l-au îngrijit cum trebuie”, spune Georgeta. Dincolo de lacrimi și durere i se ivește un zâmbet ascuns și începe să caute în cutiuța cu amintiri. „Uite, poza asta e făcută în America, când am fost acum câțiva ani. Am acolo niște prieteni, pe care i-am cunoscut prin intermediul bărbatului meu, la șantier, și de atunci am ținut legătura”, povestește aceasta. Tanti Georgeta, cum o alintă lumea prin cămin, a vizitat multe țări, printre care Franța, America, Elveția, Ungaria, și în fiecare an pleacă, pentru că nu-i place să stea într-un loc. Vederile și pozele femeii, uzate de trecerea timpului sunt încărcate cu amintiri și viață.
Întoarcerea la glie
Ziua și-o petrece făcând goblenuri, curățenie sau îngrijind florile și copăceii din curtea căminului. „Mie nu-mi place să stau degeaba. Uite, acum curățam un brăduț de piatră, că-l oprește din creștere. Mai ud florile, mai fac curat, că-s meticuloasă cu lucrurile mele și colega asta a mea de cameră nu e ca mine și nu-mi place de ea. Aștept să se dea drumul la tronsonul nou al căminului ca să mă mut acolo”, șoptește tanti Georgeta. Rude are destule dar a ales să stea la cămin că îi e frică să nu intre cineva peste ea. „Când stăteam la Râmnicu Sărat au intrat niște țigani peste mine și m-am speriat tare rău. Apoi m-am mutat la un azil în Iași, dar am venit aici în Focșani ca să-mi trăiesc ultimele clipe pe pământul natal. Eu am avut hepatită și acum mi se cam umflă burta, cred că am ciroză, deci sfârșitul e aproape”, spune, cu tristețe. Georgeta Franco este evreică și la cei 88 de ani ai săi este un membru activ al comunității evreiești din Focșani. Fiecare dintre cei care locuiesc în Căminul pentru Persoane Vârstnice din Focșani are câte o poveste, o poveste tristă de cele mai multe ori, al cărei final te lasă cu noduri în gât și cu goluri în stomac. Astăzi, de ziua lor, de Ziua Internațională a Vârstnicilor, le dorim tuturor sănătate și La Mulți Ani!
