Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii Crucii Mântuitorului. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic) cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie. Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii: aflarea crucii pe care a fost răstignit Iisus și înălțarea ei solemnă în văzul tutu-ror de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie 335 d.Ch. și readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.
Începutul cultului public și oficial al Crucii lui Iisus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul patimilor și al îngropării Mântuitorului. Este vorba despre vestita biserică a Sfântului Mormânt. Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de Sfânta Elena, mama lui Constantin. Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din anul 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclius în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclius a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie. Părțile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de Episcopul de Betleem și dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma. În cuprinsul slujbei ce se oficiază în această zi se cântă troparul Sfintei Cruci: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește, și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău” și condacul „Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruiește-i, Hristoase Dumnezeule. Veselește cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruință asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruință”. De Sfânta Cruce se leagă un eveniment de o importanță deosebită. Astfel, Constantin cel Mare, întâiul împărat al creștinilor, se afla în război cu Maxențiu pentru tron. Văzând că inamicii săi erau mult mai mulți decât soldații săi a fost cuprins de frică. În acel moment i s-a arătat pe cer semnul Crucii, împrejurul căruia era scris cu litere latine: „Întru aceasta vei birui”. Făcând imediat o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, a poruncit să fie purtată înaintea ostașilor săi și a plecat la luptă, câștigând războiul. Pentru aceasta, meditând la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce și crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu, s-a botezat împreună cu mama sa, împărăteasa Elena și a tri-mis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. În urma căutărilor au fost descoperite trei cruci din lemn, în apropiere de locul unde fusese răstignit Mântuitorul. Cum nu știau care dintre acestea era Crucea lui Iisus, împărăteasa a luat pe fiecare în parte și le-a atins de o văduvă care murise și al cărei cortegiu funerar trecea prin zonă întâmplător. La atingerea celor două cruci pe care fu-seseră răstigniți cei doi tâlhari nu s-a întâmplat nimic, dar când au atins lemnul celei de-a treia văduva a înviat și astfel au știut toți că aceea era Sfânta Cruce a Mântuitorului. Atunci împărăteasa s-a închinat și a sărutat Crucea, împreună cu toată suita. Åži neputând încăpea tot poporul să se închine, s-au rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, și a înălțat deasupra amvonului Cinstita Cruce. Vă- zând-o poporul a început a striga: „Doamne miluiește!”. Åži de atunci a început a se ține sărbătoarea Înălțării Cinstitei Cruci. Sfânta Evanghelie spune că la împlinirea vremii, înainte de înfricoșata Judecată de apoi, se va arăta Sfânta Cruce: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30).
Să cinstim Sfânta Cruce!
Crucea este numită „Semnul Fiului Omului”. Ea este pomul mântuirii și al vieții, fiindcă pe el, Hristos viața noastră a adus mântuirea lumii: a întins mâinile Sale spre noi să ne îmbrățișeze, a plecat capul Său să ne sărute și să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorât balsamul Preasfântului Său Sânge, ca să vindece rănile noastre sufletești nevindecate. Sus pe lemn, Domnul cel Preasfânt și-a deschis pieptul Său, să ne dobândească pe noi în inima Sa și să ne izbăvească de mânia cea viitoare. Pe aceste daruri să le primim acum și să cinstim cu mare evlavie Sfânta Cruce, semnul Fiului Omului pe care l-a sfințit cu Preasfânt sângele Lui.
