De ce se grăbesc atât de mult oamenii în zilele noastre? Ca să-și vadă cât mai repede strădaniile încununate de succes! Iar succesul vine și se duce, și lasă în urmă o umbră de tristețe. Vine moartea și oamenii noștri mor cu ochii la trecut: la succesul pe care lumea l-a uitat, la recolta de roade care a putrezit. Mor, odată cu ei moare și ultima urmă a strădaniilor și a împlinirilor. Vin alții care, la fel, seamănă și ei în mare grabă; la fel strâng roadele și le mănâncă, și ies cu mâinile goale din această lume. Așa stau lucrurile cu oamenii. Dar la Dumnezeu e altfel. Văzând ce deosebire este între lucrul lor și al lui Dumnezeu, oamenii spun: „La moara lui Dumnezeu macini încet, dar bine”. Dar poate că Dumnezeu lucrează încet într-o generație, în întregul istoriei însă nu lucrează încet.
Adesea seamănă într-o generație și culege în alta; generația în care Dumnezeu seamănă zice că Dumnezeu lucrează foarte încet, pe când cea în care Dumnezeu culege zice că Dumnezeu lucrează foarte repede. Dacă Hristos ar fi lucrat în felul oamenilor, n-ar fi ales drept apostoli doisprezece pescari. Åži-ar fi luat doisprezece regi. Să fi vrut să-Åži vadă la repezeală efortul încununat de succes, ar fi convertit doisprezece puternici ai acestei lumi ca să-i facă apostoli și următori ai Săi. Gândiți-vă numai, cum s-ar fi dus vestea despre Hristos pe toată fața pământului, cum ar fi fost răsturnați toți idolii prin decret imperial, cât de repede s-ar fi răspândit învățătura Lui! Templele păgânești la iuțeală s-ar fi preschimbat în biserici ale creștinilor, jertfele sângeroase de animale aduse zeilor ar fi încetat, în loc de fum de carne arsă am fi avut doar fum de tămâie! Ușor și cu spor ar fi fost să se așeze Biserica între toți oamenii deopotrivă. Fără să mai trebuiască să sufere, Hristos ar fi fost luat și pus pe un singur tron împărătesc de unde ar fi stăpânit glorios prin doisprezece regi vasali, reprezentanții Săi, peste toate popoarele pământului, de la răsărit la apus și de la miazănoapte la miazăzi! Evreii l-ar fi recunoscut și ei drept Mesia cel așteptat și, fără să-L mai răstignească, I-ar fi făcut plecăciune până la pământ. Dacă Iisus Domnul ar fi lucrat în felul oamenilor, S-ar fi slăvit, adevărat este, mult mai repede între oameni, dar noi nu ne-am fi mântuit. Dar El nu umbla după slavă de la oameni, nu umbla după sunetul fluierelor păstorești care astăzi îți cântă, iar mâine se aruncă în foc. Nu slavă căuta El la oameni, ci mântuirea lor. „Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari”. Evanghelistul Ioan ne spune că cel dintâi venit la Domnul a fost Andrei. Andrei fusese întâi ucenic al lui Ioan Botezatorul, dar când Ioan L-a arătat pe Hristos drept Unul mai mare decât el, a lăsat pe învățătorul cel mai dinainte și L-a urmat pe Hristos. Îndată după aceea, Andrei l-a găsit pe Simon, fratele său, și i-a spus: „Am aflat pe Mesia, ce se tâlcuiește Hristos; și l-a adus la Iisus”. Atunci i-a dat Hristos lui Simon numele „Petru”, „Piatră”, de la piatra cea tare a credinței (Ioan l, 35-42). „Åži le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El”. Hristos le cunoștea inima; pescarii aceștia credeau în Dumnezeu ca niște copii și ascultau poruncilor Lui. La chemarea lui Hristos, Petru și Andrei „îndată lăsând mrejele, au mers după El”. Vedeți cum inimile acestor doi frați au și ales binele? Ei n-au întrebat: „Dar de ce ne chemi? Din ce-o să trăim? Cine are să-i hrănească pe ai noștri ?” Parcă toată viața lor nu făcuseră decât să aștepte această chemare! Ca niște copii au lăsat toată grija în seama lui Hristos. Au lăsat totul și au răspuns chemării Lui. „De acolo, mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El”. Iarăși doi pescari! Nu purtau pe frunte coroane împărătești, dar în pieptul lor băteau inimi împărătești. Așa își strânge Domnul perle în întuneric. El alege pe cei mărunți și neînvățați, ca să rușineze prin ei pe cei mari și înțelepți.
Să căutăm cele duhovnicești!
Înțelesul ascuns acesta este: pescarii înseamnă aceia care caută binecuvântări duhovnicești, mreajă înseamnă sufletul, marea este lumea, corabia este trupul. Că acești pescari „aruncau mreaja în mare” înseamnă că ei căutau binecuvântări duhovnicești, hrană a duhului, împărăția lui Dumnezeu, cufundându-și sufletele în adâncimile lumii ca să prindă în orice chip aceste binecuvântări. „Dregându-și mrejele” înseamnă strădania lor de a-și păstra sufletul întreg. „Lăsând mrejele, au mers după El” înseamnă că ei au părăsit sufletele lor vechi, păcătoase, și au pornit să fie înnoiți de Hristos, să primească un suflet nou și un duh nou. Åži mai înseamnă că, de acum încolo, ei nu vor mai căuta să prindă haruri duhovnicești pe seama lor, ci în Hristos; nu cu puterea lor ci cu puterea lui Dumnezeu; nu cu mintea lor ci cu descoperirea lui Dumnezeu. Iar ceilalți doi „lăsând corabia și pe tatăl lor” înseamnă că și-au părăsit trupurile păcătoase și pe tatăl lor pământesc ca să se îngrijească de mântuirea sufletelor lor, mergând să întâlnească pe Tatăl ceresc, înfiați fiind de harul lui Dumnezeu. „Åži a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor”. De aceea să cădem înaintea Domnului, și să plângem cum plângeau bolnavii și nefericiții acelor zile: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul! O, Doamne, iartă mulțimea cea fără de număr a păcatelor mele, curățește-mă cu puterea Ta, hrănește-mă cu pâinea Ta, pătrunde cu suflarea Ta cea vie cămara înăbușitoare a inimii mele, și mă voi vindeca, mă voi vindeca și voi fi viu!”. Fie Domnul slăvit întru tăria sufletelor noastre și întru curăția trupurilor noastre, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
