Leonard Slavu din Făurei și-a dedicat întreaga viață picturii. În timpul facultății a împărțit aceeași cameră de cămin cu regretatul actor Toma Caragiu cu care a devenit foarte bun amic. La 85 de ani își împarte timpul între pictură și agricultură.
De cele mai multe ori, pasiunea pentru lectură, film, pictură sau orice alt domeniu se naște încă din anii copilăriei. Mai toți cei care au excelat într-o activitate au avut contact cu aceasta încă din primii ani de școală sau chiar mai devreme. Pictorul Leonard Slavu născut în Făurei, acum în vîrstă de 85 de ani nu face excepție de la regulă și s-a îndrăgostit de pictură cam pe la șapte ani. Prin casele în care mai intra băiețelul de atunci existau tablouri care mai de care mai interesante. El memora acele imagini pe care mai apoi încerca să le reproducă spunîndu-și că trebuie să poată face și el astfel de picturi. Drumul către stăpînirea artei de a picta nu a fost ușor, mai ales că în primele încercări de a crea și-a folosit degetele! După ce a realizat că niște pensule ar fi mai practice a început să și le confecționeze singur. Cele mai bune pensule timpurii pe care și le realizase erau făcute din coama porcului deoarece părul animalului era aspru, acest lucru fiindu-i de mare folos atunci cînd picta. În clasele a III-a și a IV-a, pe care le-a făcut la Rîmnicu Sărat, avea să i se remarce talentul nativ. La orele de desen era așa de priceput încît le făcea și desenele colegilor lui. Pictorul își amintește că la un moment dat a și fost prins de învățătoare care i-a zis: „Banditule, tu erai acela!”. În ceea ce privește lucrurile cotidiene de acasă, memoria îl îndreaptă către tatăl său. „Tata era un om drept și sever. Cînd spunea că la ora opt seara trebuie să fii în casă așa trebuia să faci, altfel dormeai pe afară așa cum mi s-a mai întîmplat și mie”, ne-a spus Leonard Slavu. Pictorul își mai amintește că își făcuse, la un moment dat, o praștie „dată dracului” cu care a țintit o pasăre dar a nimerit un geam pe care la făcut bucăți. „Tata mi-a zis să nu folosesc praștia decît pe gîrlă dar nu l-am ascultat, așa că am primit 15-20 de făcălețe la fund de nu mai puteam sta la școală pe scaun. Mă iertase o dată, mă iertase a doua oară dar a treia oară nu a mai răbdat”, ne-a mai zis Leonard. În timpul liceulului, așa cum era de așteptat, devenise o mică vedetă dar Leonard își dorea ceva mai mult de atît. Provenind dintr-o familie cu zece copii, tătăl său a vrut să îl facă ba comerciant, ba tăietor de lemne. Pictorul însă, nu dorea așa ceva știind că își va limita orizonturile așa că a fugit la București în 1947 reușind în același an să intre la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.
„Un pahar de tărie cu Toma Caragiu”
În perioda 1948-1950 a împărțit aceeași cameră de cămin cu cel ce avea să îi devină un foarte bun amic – Toma Caragiu. Talentul său la pictură avea să îl aducă alături numai de nume mari ale culturii românești precum Sabin Bălașa, Ion Besoiu, Amza Pellea și Nichita Stănescu. „Nu prea ieșeam cu Toma la bere pentru că noi le aveam cu tăria. Mergeam și beam «Adio Mamă», o băutură la modă pe acele vremuri. Am rămas foarte buni amici și mai tîrziu. Ne mai vizitam, ne mai scriam i-am și dedicat niște tablouri”, ne-a declarat artistul. Acesta și-a amintit cum îi spunea Toma tot timpul: „Leo, am să te fac celebru!” dar moartea prematură în timpul cutremurului din 1977 a pus capăt oricărui plan al actorului. Altă dată a avut ocazia să se întîlnească cu Nichita Stănescu. „Eram mai mulți băieți cu interese în domeniul artei și ne strîngeam cu toții la cîte un bar. Cîndva am stat la masă cu Nichita Stănescu «doar» pînă la ora 5.00 că pe urmă ne-au dat afară din local”, ne-a mai zis pictorul. După ce termină facultatea în 1953 lucrează ca inspector cultural pînă în 1976. Pe urmă va preda, printre altele, desenul la Liceul Pedagogic București pînă în 1989 cînd, deranjat de ceea ce se întîmplă în învățămînt, alege să îl părăsească. Leonard Slavu, care a avut în jur de 30 de expoziții în întreaga lumea, peste 1.000 de tablouri realizate – multe dintre ele cumpărate de Ministerul Culturii și de instituții precum Palatul Parlamentului – spune că nu se poate trăi numai din pictură. Leonard a mai înființat și cîteva muzee de pictură în București iar acum, de voie de nevoie, s-a retras la casa de vacanță la Bizighești. Bărbatul susține că a fost evacuat din apartamentul său din București dintr-o greșeală a Statului așa că acum își duce bătrînețile și singurătatea în Garoafa, comuna unde s-a născut. Cea de-a doua soție a murit anul trecut, tocmai din cauză că au fost dați afară din propria lor locuință. Cu toate acestea, la cei 85 de ani pe care îi are Leonard este încă în putere și cu chef de muncă. Toată ziua nu face altceva decît să lucreze în grădină sau să picteze. La etajul unei căsuțe mici ca în povești este ceea ce pictorul numește cu duioșie, „atelierul meu”. În acest atelier cu multe geamuri prin care lumina inundă camera stau zeci de tablouri, culori, pensule, cărți și o tablă de șah gata pregătită în așteptarea unui partener de joc. De asemenea, în mijlocul atelierului se află și ultimul tablou la care lucrează de multă vreme. Pentru el s-a inspirat din propria grădină văzută de la balcon. Cel mai mîndru este de fata lui, Ani Slavu, care a plecat în Germania și s-a stabilit acolo, unde lucrează ca profesoară. Cum așchia nu sare departe de trunchi, și Ani este pasionată de pictură și a reușit să înființeze și un cerc de arte plastice. În luna martie, edilul Garoafei, Gheorghe Maghiaru, l-a făcut cetățean de onoare al comunei, grație aportului său adus culturii românești și mai ales celei vrîncene.
